Cum am învățat să-mi ascult fiica: O poveste despre cuvinte care dor

— Ilinca, ce-ai făcut la școală azi? am întrebat-o, încercând să-mi ascund oboseala după o zi lungă la birou. Ea s-a fâstâcit, evitându-mi privirea, și mi-a răspuns scurt:

— Nimic special.

Dar nu era nimic special în felul în care își frământa mâinile și își mușca buza de jos. Am simțit că ceva nu e în regulă. Înainte să apuc să insist, telefonul a vibrat pe masă. Era un mesaj de la doamna profesoară de română: „Bună seara! Vă rog să discutăm despre comportamentul Ilincăi față de colega ei, Maria. Azi a spus niște lucruri urâte care au rănit-o foarte tare.”

Mi s-a strâns stomacul. Am privit-o pe Ilinca, care deja părea că știe ce urmează. Am inspirat adânc, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Ce i-ai spus Mariei?

A izbucnit în plâns.

— Nu am vrut… Toată lumea râdea de ea pentru că are haine vechi și eu… eu am zis că miroase urât și că ar trebui să stea mai departe de noi.

M-am simțit rușinată și vinovată. Cum ajunsese copilul meu să spună așa ceva? M-am gândit la Maria, la ochii ei mari și triști, la felul în care se strângea în bancă atunci când ceilalți râdeau. Mi-am amintit cum, în copilărie, am fost și eu ținta unor vorbe grele și cât de mult m-au durut.

— Ilinca, știi cât de tare pot durea cuvintele? Ți-a făcut vreodată cineva să te simți mică?

A dat din cap, printre sughițuri.

— Atunci de ce ai făcut asta?

— Nu știu… Toți râdeau și… am vrut să fiu acceptată.

Am simțit un nod în gât. Cât de mult ne dorim să fim acceptați, chiar dacă asta înseamnă să rănim pe altcineva? Am stat lângă ea pe canapea și am luat-o în brațe. Pentru o clipă, nu am mai fost mama care ceartă, ci copilul care a suferit cândva.

— Ilinca, trebuie să repari ce ai stricat. Nu pentru mine sau pentru doamna profesoară, ci pentru Maria. Știi cum te-ai simți dacă ai fi în locul ei?

A dat din cap încet.

— Mâine vei merge la școală și îți vei cere iertare. Dar nu doar atât. Vreau să-i spui Mariei ceva frumos despre ea. Gândește-te la ce îți place la ea, chiar dacă e greu acum.

A doua zi dimineață, Ilinca era tăcută. În drum spre școală, mi-a spus:

— Mami, mi-e frică. Dacă nu mă iartă?

— Nu trebuie să te ierte imediat. Dar tu trebuie să-ți asumi ce ai făcut. Asta înseamnă să fii curajoasă.

Seara, când a venit acasă, avea ochii roșii dar părea mai ușoară.

— I-am spus Mariei că îmi pare rău și că îmi place cum desenează. A zâmbit puțin… dar nu mi-a răspuns nimic.

Am strâns-o la piept.

— Ai făcut ce trebuia. Uneori durează până când rănile se vindecă.

În zilele următoare, am observat că Ilinca era mai atentă cu ceilalți copii. A început să o invite pe Maria la joacă și chiar au lucrat împreună la un proiect pentru școală. Dar nu totul a fost ușor. La un moment dat, alți copii au început să râdă de Ilinca pentru că „se ține cu săraca clasei”. A venit acasă plângând:

— De ce trebuie să fie totul atât de greu? Dacă fac bine, tot nu mă place lumea!

Mi-a fost greu să-i răspund. Știam prea bine sentimentul de a fi exclus doar pentru că ai ales să fii bun.

— Uneori, binele nu e cel mai ușor drum. Dar e cel care contează cel mai mult. Tu alegi cine vrei să fii: cineva care rănește sau cineva care vindecă?

Au trecut luni de atunci. Ilinca și Maria au devenit prietene adevărate. Încet-încet, și ceilalți copii au început să le accepte. Dar rana aceea veche încă mă urmărește: cât de ușor putem răni cu vorba și cât de greu e să reparăm?

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ne gândim la greutatea cuvintelor noastre? Ce lume am avea dacă fiecare dintre noi ar încerca măcar o dată să repare ceea ce a stricat?