La 50 de ani, îmi părăsesc soția, nu pentru o iubire mai tânără, ci pentru focul care nu s-a stins niciodată

— Nu pot să cred că faci asta, Sorin! După atâția ani… după tot ce am construit împreună! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea abia făcută se amesteca cu amărăciunea dimineții. Tremuram. Mâinile îmi erau reci, dar inima îmi bătea nebunește. Mă uitam la ea, femeia cu care împărțisem 27 de ani de viață, și nu găseam curajul să-i spun adevărul până la capăt.

— Ioana, nu e vorba de altcineva… adică… nu e ceea ce crezi tu. Nu fug după vreo fată tânără, nu m-am săturat de tine sau de familie. Dar… nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să mă mint.

Ea s-a ridicat brusc de la masă, scaunul scârțâind pe gresie. Ochii îi erau umezi, dar nu plângea încă. — Atunci pentru ce? Pentru cine? Spune-mi! Am dreptul să știu!

Am inspirat adânc. — Pentru Ana.

A urmat o liniște grea, ca o ceață groasă care ne-a acoperit pe amândoi. Ioana a lăsat capul în jos și a început să râdă amar. — Ana? Pe bune? După atâția ani? Nici măcar nu mai știu unde locuiește femeia aia!

— Eu știu. N-am încetat niciodată să știu.

Adevărul era că Ana fusese prima mea iubire, focul acela care arde mocnit și nu se stinge niciodată. Ne-am cunoscut la liceu, la Bacău, pe vremea când visam să schimbăm lumea. Am iubit-o cu disperarea adolescenței și am pierdut-o din cauza orgoliului și a unei burse la București. Apoi viața m-a dus spre Ioana – bună, caldă, răbdătoare – și am crezut că pot construi fericirea din temelii noi.

Dar Ana a rămas undeva în mine, ca o rană care nu se vindecă. Ne-am revăzut întâmplător acum un an, la înmormântarea unui coleg comun. Am stat de vorbă ore întregi în fața unei cafenele din orașul nostru mic și totul s-a reaprins între noi fără să vrem. Nu a fost nimic fizic atunci, doar priviri și cuvinte nespuse. Dar am știut amândoi: focul acela nu murise.

— Și copiii? Ce le spui lui Vlad și lui Radu? Că-ți arunci viața la gunoi pentru o fantezie din tinerețe? Ioana mă privea cu ură și disperare.

— Nu e o fantezie. E singurul lucru adevărat pe care l-am simțit vreodată. Știu că sună nedrept… dar nu mai pot trăi cu jumătăți de măsură.

A doua zi, Vlad a venit acasă special de la Cluj. Avea 25 de ani și era deja bărbat în toată firea, dar în ochii lui am văzut copilul care mă privea odinioară cu admirație.

— Tata… tu chiar pleci? Pentru cineva pe care nici măcar n-o cunoaștem? Pentru o femeie care te-a lăsat cândva?

— Vlad, nu e atât de simplu. Am încercat să fiu tată bun, soț bun… dar am trăit mereu cu un gol în suflet. Nu vreau să mor cu regretul că n-am avut curajul să-mi urmez inima.

Radu, mezinul, a refuzat să vorbească cu mine zile întregi. L-am auzit plângând în camera lui și mi s-a rupt sufletul. Ioana mergea prin casă ca o umbră, făcând lucrurile mecanic, fără să mă privească.

Într-o seară, după ce am făcut bagajele și am pus cheile pe masă, Ioana s-a apropiat de mine pentru prima dată după mult timp.

— Să nu te întorci niciodată dacă pleci acum. Să nu vii când ți-e greu sau când Ana te dezamăgește. Să nu uiți că aici ai avut o familie.

Am dat din cap și am simțit cum mi se strânge gâtul. — N-o să uit niciodată ce am avut aici. Dar trebuie să încerc… trebuie să văd dacă pot fi fericit cu adevărat.

Am ieșit pe ușă cu inima frântă și m-am urcat în tren spre Bacău. Ana m-a așteptat pe peron, cu părul ei grizonat și zâmbetul timid. Ne-am îmbrățișat ca doi adolescenți speriați.

— Crezi că facem bine? m-a întrebat ea șoptit.

— Nu știu… dar trebuie să încercăm.

Primele luni au fost ca un vis: plimbări prin parcul copilăriei noastre, seri lungi povestind despre viețile noastre paralele. Dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată complet. În fiecare duminică mă uitam la telefon și speram că Vlad sau Radu îmi vor scrie un mesaj, orice mesaj.

Odată, Vlad mi-a trimis doar atât: „Sper că merită.”

M-am întrebat mereu dacă am făcut bine sau dacă am distrus tot ce era bun în viața mea pentru o iluzie. Dar când Ana mă ține de mână și mă privește cu ochii aceia calzi, simt că trăiesc pentru prima dată după zeci de ani.

Poate că fericirea vine prea târziu pentru unii dintre noi… Sau poate că niciodată nu e prea târziu să-ți asculți inima? Voi ce ați fi făcut în locul meu?