Copilul din vis, găsit în locuri neașteptate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă uit la testele astea albe, la seringile astea, la fețele pline de milă ale doctorilor.

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și lumina rece a neonului. Vlad tăcea, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Era a cincea oară luna asta când ne certam pe tema asta. Cinci ani de încercări, tratamente hormonale, analize peste analize și fiecare rezultat era o altă ușă trântită în nas.

— Știu, Ana, dar ce vrei să facem? Să renunțăm? Să acceptăm că nu vom avea niciodată un copil al nostru?

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice diagnostic. Nu voiam să renunț, dar nici nu mai puteam trăi așa. Mama mă suna zilnic să mă întrebe „Ce mai zice doctorul?”, iar tata, deși nu spunea nimic, mă privea cu ochii aceia triști de fiecare dată când mergeam acasă la Ploiești. Prietenele mele postau poze cu burți rotunde și bebeluși rozalii pe Facebook. Eu? Eu mă ascundeam în baie și plângeam.

Într-o seară de decembrie, când Bucureștiul era înghețat și blocul nostru mirosea a varză murată și fum de țigară, am coborât să duc gunoiul. Pe scara blocului, între etajul 2 și 3, am auzit un scâncet slab. M-am oprit. Inima mi-a sărit din piept. Am văzut o păturică mototolită și ceva mișcându-se sub ea.

— Vlad! Vlad, vino repede!

A apărut în fugă, desculț, cu ochii mari. Am ridicat păturica și am găsit un băiețel mic, cu obrajii roșii de frig și ochii mari ca două mărgele negre. Avea poate doi ani. Plângea încet, ca și cum nu mai avea putere.

— Doamne… Cine l-a lăsat aici?

Am chemat poliția. Vecinii au ieșit pe hol, curioși și speriați. Doamna Lidia de la 4 a început să țipe că „sigur e copilul țiganilor de la parter”, iar domnul Petrescu bombănea că „ne umplem de probleme”. Eu nu auzeam nimic. Îl țineam pe băiețel în brațe și simțeam cum mi se rupe sufletul.

La secție am dat declarații. Asistența socială a venit să-l ia. M-am uitat la el cum pleacă, cu ochii lipiți de ai mei. Am simțit că mi se smulge ceva din inimă.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Vlad s-a întors pe partea cealaltă și a adormit repede, dar eu am rămas cu ochii în tavan. Mă întrebam cine era mama acelui copil, ce disperare o fi împins-o să-l lase acolo. Și dacă eu aș fi fost în locul ei? Dacă aș fi avut un copil pe care nu-l puteam crește?

A doua zi am sunat la Direcția pentru Protecția Copilului. Am aflat că băiețelul fusese botezat provizoriu „Mihai” și că urma să fie plasat într-un centru până i se găsea familia sau un asistent maternal.

— Nu putem face nimic? am întrebat-o pe doamna de la telefon.

— Doamnă, dacă doriți să-l ajutați, puteți începe procedura de adopție sau măcar să vă oferiți ca familie de plasament temporar.

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a privit lung.

— Ana… Ești sigură că vrei să te bagi în asta? Nu e copilul nostru…

— Dar dacă ar fi fost? Dacă e singura noastră șansă?

Au urmat luni de birocrație, anchete sociale, vizite inopinate ale asistentelor sociale care ne-au verificat frigiderul și dulapurile. Mama a făcut crize de nervi: „Cum să crești copilul altuia? Nu știi ce sânge are!” Tata a tăcut din nou, dar într-o zi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis doar atât: „Să faci ce simți.”

Când Mihai a venit la noi acasă pentru prima dată, era speriat și tăcut. Nu vorbea aproape deloc. Se uita la mine cu ochii lui mari și negri și nu voia să se desprindă de ursulețul lui murdar. În primele nopți plângea în somn și se trezea țipând „Mama!”.

Am încercat să-i fiu aproape fără să-l sufoc. I-am citit povești, i-am făcut clătite cu dulceață, l-am dus în parc la leagăn. Vlad s-a apropiat mai greu de el; îl privea ca pe un musafir care nu știa cât va sta.

Într-o seară, Mihai s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:

— Tu ești mama mea acum?

Mi-au dat lacrimile. L-am strâns tare în brațe.

— Sunt aici pentru tine, Mihai. Oricât ai avea nevoie.

Au trecut luni până când Vlad a început să-l ia cu el la meciuri sau la pescuit pe lacul Herăstrău. Încet-încet, Mihai a început să râdă mai mult, să vorbească mai mult, să ne spună „mama” și „tata”.

Dar nu toți au acceptat ușor situația. La Paște, când am mers la Ploiești, mama l-a privit lung și i-a spus rece:

— Să nu te obișnuiești prea tare aici.

Mihai s-a ascuns după mine. Am simțit furie și rușine în același timp.

— Mamă, dacă nu-l accepți pe Mihai, nu mai venim niciodată aici!

A fost prima dată când am ridicat vocea la ea.

Într-o noapte târzie, după ce Mihai adormise cu capul pe pieptul meu, Vlad m-a întrebat:

— Crezi că o să fim vreodată o familie adevărată?

L-am privit lung.

— Suntem deja. Doar că familia noastră arată altfel decât ne-am imaginat-o noi sau ceilalți.

Acum Mihai are patru ani și merge la grădiniță. Încă mai are coșmaruri uneori și încă se uită uneori peste umăr când aude pași pe scară. Dar râde mult mai des și mă strigă „mama” fără teamă.

Uneori mă întreb dacă sângele chiar contează atât de mult sau dacă dragostea poate vindeca răni vechi și frici adânci. Poate că un copil nu vine mereu atunci când îl visezi sau cum îl visezi tu — dar vine atunci când ai cea mai mare nevoie de el.

Oare câți dintre noi suntem pregătiți să primim dragostea sub o formă neașteptată? Sau ne încăpățânăm să credem că familia trebuie să arate doar într-un singur fel?