Promisiunea care ne-a rupt familia: apartamentul soacrei și banii noștri de-o viață

— Nu înțelegi, Ana, e pentru binele Ilincăi! Dacă îmi dați banii pe care i-ați strâns, vă promit că apartamentul va fi al ei, când va fi mare. Eu nu mai am mult de trăit aici, oricum, spuse soacra mea, Valeria, cu vocea ei tăioasă, dar cu ochii umezi.

Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Eram la masa din bucătăria ei, cu soțul meu, Vlad, privind în gol. Ilinca dormea în camera alăturată, iar liniștea aceea fragilă mă apăsa ca o povară. Nu era prima dată când Valeria venea cu „idei geniale”, dar niciodată nu fusese atât de directă: să-i dăm toți banii noștri de economii, ca să transfere apartamentul pe numele fiicei noastre.

— Mamă, nu putem lua o decizie așa, pe loc, încercă Vlad să tempereze discuția.

— Dar ce e de gândit? Eu nu cer pentru mine! Vreți să plătiți chirie toată viața? Să vă chinuiți cu rate? Aici e casa Ilincăi! Numai să-mi dați banii ăia și gata!

M-am ridicat brusc. Simțeam cum mi se strânge stomacul. De luni bune mă frământam: urma să mă întorc la muncă după concediul de maternitate și nu știam ce să facem cu Ilinca. Grădinița ni se părea prea devreme la doi ani, iar bona era scumpă. Salariul meu de la firmă abia acoperea cheltuielile lunare. Singura noastră plasă de siguranță erau economiile strânse cu greu în ultimii ani.

— Valeria, nu e vorba doar despre bani. E vorba despre încredere. Cum să știm că apartamentul chiar va ajunge la Ilinca? am întrebat eu, încercând să-mi țin vocea calmă.

Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi insultat-o.

— Cum poți să spui așa ceva? Eu sunt bunica ei! Crezi că v-aș păcăli?

Vlad a oftat adânc. Îl vedeam cum se zbate între loialitatea față de mama lui și responsabilitatea față de familia noastră. În copilărie, Valeria îl crescuse singură după ce tatăl lui murise într-un accident stupid la combinat. Era obișnuit să-i facă pe plac, dar acum era altceva.

— Mamă, nu e vorba că nu avem încredere în tine… Dar dacă se întâmplă ceva? Dacă te răzgândești? Dacă apare vreo rudă care contestă actul?

Valeria a izbucnit:

— Voi nu știți cât m-am chinuit să țin apartamentul ăsta! Am muncit o viață! Și-acum mă luați la întrebări ca pe o străină?

Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz. M-am dus în camera Ilincăi și am privit-o cum doarme liniștită, cu obrajii rumeni și părul ciufulit. Pentru ea voiam tot ce e mai bun. Dar dacă îi dădeam Valeriei banii, rămâneam fără plasă de siguranță. Dacă nu îi dădeam, poate pierdeam șansa la un apartament pentru copilul nostru.

În zilele următoare, discuțiile au continuat. Vlad era tot mai tăcut. Eu nu mai dormeam nopțile. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea:

— Ana, te văd obosită. E totul bine acasă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat răbdătoare.

— Sfatul meu: nu lua decizii la presiune. Și niciodată nu pune toți banii într-un singur coș. Mai ales când e vorba de familie.

Seara i-am spus lui Vlad ce mi-a zis doamna Popescu.

— Poate are dreptate… Dar dacă mama chiar vrea să ne ajute? Dacă refuzăm și se supără pe noi?

În weekend am mers din nou la Valeria. Ne aștepta cu o mapă groasă cu acte.

— Uite aici contractul de vânzare-cumpărare, actele de proprietate… Totul e în regulă! Vreau doar să-mi dați banii și mergem la notar!

— Și dacă după ce-ți dăm banii te răzgândești? am întrebat eu din nou.

— Nu mă răzgândesc! Dar dacă nu aveți încredere în mine, atunci faceți cum vreți! Poate vă descurcați singuri!

A plecat trântind ușa. Vlad a rămas cu ochii în pământ.

— Ana… dacă n-ar fi fost mama singură atâția ani… Dar acum nu știu ce să fac…

În noaptea aceea am visat că Ilinca plângea într-o casă goală, iar eu nu puteam ajunge la ea pentru că între noi era un zid de bani și acte.

A doua zi am decis să mergem la un avocat. Ne-a explicat că există riscuri: chiar dacă Valeria făcea un act de donație pe numele Ilincăi, putea oricând să-l revoce sau să-l conteste cineva din familie. Plus că orice sumă dată fără acte putea fi considerată donație și greu de recuperat.

Când i-am spus Valeriei că vrem să facem totul legal și transparent, a izbucnit din nou:

— Nu mă credeți! Atunci nu mai vreau nimic! Să vă descurcați!

Vlad s-a certat rău cu ea. Nu s-au mai vorbit luni întregi. Eu m-am întors la muncă mai devreme decât plănuisem și am găsit o bonă pentru Ilinca, chiar dacă ne-a costat aproape tot salariul meu.

Valeria n-a mai pomenit nimic despre apartament. Dar relația noastră s-a răcit iremediabil. De fiecare dată când mergem la ea cu Ilinca, simt un zid între noi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Am ales siguranța financiară sau am pierdut ceva mai important? Oare cât valorează încrederea într-o familie?