Cina care a schimbat totul: Povestea unei nurori în umbra soacrei

— Nu cred că e o idee bună, Gabriela, a spus mama lui Gabriel, vocea ei răgușită răsunând din dormitorul slab luminat. — Nu trebuie să vă chinuiți cu masa asta.

Am strâns din dinți, încercând să-mi ascund frustrarea. Era a treia oară când refuza, dar Gabriel deja trimisese invitațiile fraților lui, iar eu petrecusem două zile pregătind sarmale și friptură. Soacra mea, Elena, era țintuită la pat de aproape o lună după ce căzuse pe scări. De atunci, casa lor devenise un câmp minat de resentimente și tăceri apăsătoare.

— Mamă, toată lumea vrea să te vadă. E prima dată când ne strângem toți după atâta timp, a încercat Gabriel să o convingă, dar privirea ei ascuțită l-a redus la tăcere.

M-am dus în bucătărie, unde mirosul de cozonac proaspăt încerca să acopere gustul amar al tensiunii. Îmi amintesc perfect prima dată când am intrat în casa asta, cu zece ani în urmă: Elena mă privise de sus, cu sprâncenele ridicate, și spusese doar atât: „Sper că știi să gătești.” De atunci, fiecare gest al meu fusese analizat, fiecare greșeală notată mental.

În seara cinei, am aranjat masa cu grijă. Am pus fața de masă albă, am scos vesela bună și am așezat tacâmurile exact cum știam că îi place Elenei. Gabriel încerca să mă ajute, dar era stângaci — a spart un pahar și aproape a scăpat tava cu aperitive.

— Lasă, mă ocup eu, i-am spus printre dinți. Nu voiam să par nervoasă, dar simțeam cum presiunea crește cu fiecare minut.

Primii au sosit Mihai și soția lui, Roxana. S-au uitat mirați la ordinea din casă.

— Gabriela, ai muncit mult! Ce bine miroase! a exclamat Roxana.

— Da… Am pregătit totul din timp. N-am vrut să riscăm nimic, am răspuns zâmbind forțat.

Când a ajuns și cel mai mic dintre frați, Vlad, cu iubita lui nouă — o fată timidă pe nume Ioana — atmosfera s-a încărcat și mai tare. Toți știau că Elena nu mă suporta cu adevărat. Era genul de femeie care nu-și ascundea preferințele: Roxana era „gospodina perfectă”, Ioana era „tânără și promițătoare”, iar eu… eram doar „nora cea mare”.

— Să mergem la mama să-i spunem bună seara? a întrebat Mihai.

— Da, dar să nu stați mult. E obosită, am spus eu, încercând să par calmă.

Am rămas singură în bucătărie. Am început să încălzesc sarmalele și să aranjez platourile. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat la ceas: 18:45. Cina trebuia să înceapă la 19:00. Din camera Elenei se auzeau voci înfundate.

— Gabriela a muncit mult pentru seara asta, mamă, am auzit vocea lui Gabriel.

— Poate că da… Dar nu totul se rezumă la mâncare. Familia e mai mult decât atât, a răspuns Elena sec.

Am simțit un nod în gât. De zece ani încercam să-i demonstrez că merit locul meu aici. Când m-am întors în sufragerie cu platourile aburinde, toți erau deja așezați la masă. Elena fusese adusă cu greu într-un fotoliu lângă fereastră.

— Să vă fie de bine! am spus încercând să zâmbesc.

— Mulțumim, Gabriela! a spus Vlad politicos.

Elena s-a uitat la mine fără expresie. A luat o lingură de ciorbă și a făcut o grimasă abia perceptibilă.

— E cam sărată… Dar merge, a spus ea încet.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Roxana a încercat să detensioneze atmosfera:

— Eu zic că e perfectă! N-am mai mâncat ciorbă ca asta de mult!

Gabriel mi-a strâns mâna sub masă. Dar nu era suficient. Toată seara am simțit privirile Elenei pe mine — judecătoare, reci. La desert, când am adus cozonacul făcut după rețeta mamei mele, Elena a întrebat:

— E rețeta ta sau ai cumpărat?

— E făcut de mine…

— Hm… Se simte că nu e ca al meu.

Mihai s-a uitat jenat la mine:

— Mamă… Poate ar trebui să apreciezi efortul Gabrielei…

Elena a ridicat din umeri:

— Eu spun doar adevărul. Dacă nu-i place adevărul, ce să fac?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am fugit în bucătărie sub pretextul că trebuie să strâng vasele. Acolo m-am prăbușit pe un scaun și am plâns în tăcere. De ce nu eram niciodată suficientă? De ce orice făceam era greșit?

Gabriel m-a găsit acolo după câteva minute.

— Gabi… Nu mai pot. Nu mai vreau să mă lupt cu ea mereu…

El m-a luat în brațe:

— Știu… Dar e mama… E bolnavă…

— Și eu? Eu nu contez?

Nu mi-a răspuns. Doar m-a ținut strâns.

Seara s-a terminat fără alte incidente majore. Toată lumea a plecat devreme. Elena a cerut să fie dusă înapoi în dormitor fără să-mi spună nimic.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-i câștig respectul: când i-am adus flori de ziua ei, când am stat nopți întregi lângă ea la spital după operație, când i-am crescut nepoții cât timp ea era plecată la tratament.

Dar nimic nu părea suficient.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o hârtie mototolită: „Gabriela, ai grijă de Gabriel. El nu știe nici măcar să fiarbă un ou.”

Am zâmbit amar. Poate că asta era tot ce putea ea oferi: o recunoaștere indirectă a faptului că sunt necesară aici.

Dar oare va veni vreodată ziua când voi fi acceptată cu adevărat? Sau suntem condamnați să trăim mereu între două lumi — una a trecutului ei și una a viitorului meu?