Umbrele din casa noastră: Povestea unei mame care a descoperit adevărul ascuns

— Nu-mi place cum se uită la ea, Vlad! am spus într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi țineam fetița de cinci luni la piept. Soțul meu a oftat, obosit după o zi lungă la birou.

— Ioana, exagerezi. Mariana are recomandări bune, e liniștită, nu ai de ce să-ți faci griji.

Dar eu nu puteam să scap de sentimentul acela apăsător. De când mă întorsesem la muncă, inima îmi bătea mai tare de fiecare dată când ieșeam pe ușă. Ana era tot universul meu și gândul că altcineva avea grijă de ea mă făcea să mă simt vinovată și neputincioasă.

Într-o dimineață ploioasă de martie, am decis să instalez camere ascunse în sufragerie și în camera Anei. Nu i-am spus nimic lui Vlad. M-am simțit vinovată, dar instinctul de mamă era mai puternic decât orice logică. Am vrut să fiu sigură că fetița mea e în siguranță.

Primele zile nu am văzut nimic suspect. Mariana era calmă, îi cânta Anei, îi schimba scutecele cu grijă. Dar într-o joi după-amiază, când eram la birou și deschideam aplicația camerei pe telefon, am simțit cum mi se oprește respirația. Mariana vorbea la telefon cu cineva, iar tonul ei era rece, aproape furios.

— Da, da, știu ce am de făcut! Nu mă mai bate la cap! O să fie totul gata până diseară!

Ana plângea în pătuț, iar Mariana nici măcar nu se uita la ea. Am simțit un nod în gât. Am continuat să urmăresc cu sufletul la gură. După câteva minute, Mariana s-a apropiat de pătuț și a ridicat-o pe Ana cu mișcări bruște. Fetița a început să plângă și mai tare.

— Taci odată! a strigat Mariana, scuturând-o ușor.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat-o imediat pe Mariana.

— Ce face Ana? am întrebat cu vocea tremurândă.

— Doarme liniștită, doamnă Ioana. Totul e bine.

Minciuna din vocea ei m-a făcut să-mi pierd cumpătul. Am inventat un pretext și am plecat imediat de la birou. Pe drum, inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o poate auzi.

Când am intrat pe ușă, Mariana era în bucătărie, iar Ana plângea singură în camera ei. Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură toată. Mariana a venit după mine cu un zâmbet fals.

— Doamnă Ioana, nu știu ce s-a întâmplat, cred că are colici…

Nu am spus nimic atunci. Am rugat-o să plece mai devreme și am rămas singură cu Ana. Seara i-am arătat lui Vlad imaginile de pe camere. S-a făcut alb la față.

— Nu pot să cred… Cum e posibil? Am lăsat-o pe femeia asta să stea cu copilul nostru!

Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul. Ea a început să plângă la telefon.

— Ioana, nu te mai baza pe străini! Adu copilul la mine!

Dar nu era atât de simplu. Eu și Vlad aveam nevoie să muncim ca să putem plăti ratele la apartament și cheltuielile zilnice. Mama locuia la țară și nu putea veni zilnic la București. M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

A doua zi am mers la poliție cu imaginile. Polițistul m-a privit cu o privire obosită.

— Doamnă, din păcate nu putem face mare lucru dacă nu există urme vizibile de abuz… Dar vă sfătuiesc să nu o mai lăsați pe doamna respectivă cu copilul.

Am ieșit din secție cu lacrimi în ochi. În România, protecția copilului pare uneori doar o vorbă goală.

În zilele următoare am încercat să găsesc altă bonă, dar fiecare interviu era un chin. Fiecare femeie care intra pe ușa noastră mi se părea suspectă. Vlad încerca să mă liniștească:

— O să găsim pe cineva de încredere, Ioana. Nu putem trăi cu frica asta toată viața.

Dar eu nu mai aveam încredere în nimeni. Noaptea mă trezeam din somn și verificam dacă Ana respiră liniștită lângă mine. M-am izolat de prieteni și familie, rușinată că nu am putut proteja copilul meu.

Într-o zi, mama a venit neanunțată la București.

— Ioana, nu poți face totul singură! Lasă-mă să te ajut!

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Mi-am dat seama că uneori trebuie să ceri ajutorul celor dragi, chiar dacă ți-e teamă că vei fi judecată sau considerată slabă.

Cu timpul, am reușit să găsim o soluție: mama s-a mutat temporar la noi și eu am început să lucrez de acasă câteva zile pe săptămână. Ana a început să zâmbească din nou și încet-încet am început să respir mai ușor.

Dar rana a rămas acolo. De fiecare dată când aud povestea unei mame care își lasă copilul cu o bonă necunoscută, simt din nou acea teamă paralizantă.

Oare câte mame trăiesc cu această frică în fiecare zi? Oare cât de mult putem avea încredere în cei cărora le lăsăm copiii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?