Umbrele trecutului: Povestea unei iertări imposibile

— Alo? Bună ziua, aici Spitalul Județean. Numărul dumneavoastră a fost dat ca persoană de contact în caz de urgență. Este vorba despre domnul Gheorghe Ionescu. A leșinat pe stradă și a fost adus la noi. Puteți veni?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Gheorghe Ionescu. Tatăl meu. Numele lui era o rană veche, pe care o credeam cicatrizată, dar care s-a deschis brusc, cu o durere ascuțită. Nu-l mai văzusem de douăzeci de ani, de când mama m-a luat de mână și am fugit din apartamentul nostru din Ploiești, într-o noapte ploioasă, cu hainele ude lipite de piele și cu inima bătând să-mi spargă pieptul.

— Da… vin, am bâiguit, fără să știu dacă spun adevărul.

Am închis telefonul și am rămas nemișcată în bucătăria mică din garsoniera mea din București. Pe masă, lângă cana de cafea răcită, stătea o scrisoare neterminată către fiica mea, Ilinca, plecată la studii în Cluj. Îi povesteam despre copilăria mea, dar niciodată nu am avut curajul să-i spun adevărul despre bunicul ei.

Am sunat-o pe mama.

— Mamă, m-au sunat de la spital. E vorba despre el. Tatăl meu. A leșinat pe stradă.

A urmat o tăcere grea.

— Nu te duce, Ana. Nu merită. Știi bine ce ne-a făcut.

Dar nu puteam să nu mă duc. O parte din mine voia să-l vadă neputincios, să-i spună tot ce nu avusese curajul să spună niciodată. Altă parte voia să fugă cât mai departe.

Am ajuns la spital după două ore, cu palmele transpirate și genunchii moi. La camera de gardă, o asistentă m-a condus la salonul 14.

— Domnul Ionescu? Aveți vizitatoare.

El stătea pe pat, cu perfuzia în mână, palid și îmbătrânit. Ochii lui albaștri, cândva tăioși, erau acum tulburi.

— Ana? Ești tu?

Vocea lui era slabă. M-am așezat pe scaunul de lângă pat, fără să-l privesc direct.

— De ce ai dat numărul meu?

A zâmbit amar.

— N-am mai avut pe nimeni altcineva. Toți m-au părăsit. Și tu… și mama ta…

Am simțit furia clocotind în mine.

— Ne-ai alungat! Ai uitat cum veneai beat acasă și ne loveai? Ai uitat cum plângeam sub masă, rugându-mă să nu te întorci?

A oftat adânc.

— Știu… Știu că am greșit. Dar eram tânăr și prost…

— Nu erai prost! Erai crud! Ai distrus tot ce iubeam!

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să vreau. În salon s-a lăsat liniștea. Dincolo de geam se vedeau copacii goi ai toamnei.

— Ana… am vrut să-ți spun că-mi pare rău. Că am încercat să mă schimb, dar n-am știut cum. Am încercat să te caut… dar n-ai vrut să mă vezi.

— Ce rost are acum? Ai pierdut totul!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— M-am gândit la voi în fiecare zi. Am încercat să nu mai beau. Dar singurătatea… e mai grea decât orice pedeapsă.

Am rămas acolo ore întregi, ascultându-l cum își cere iertare printre suspine și regrete. Am simțit milă, dar și furie. O parte din mine voia să-l ierte, alta voia să-l lase să sufere.

Când am ieșit din spital era deja noapte. Am sunat-o pe Ilinca.

— Mamă? Ce s-a întâmplat? Pari agitată…

— Ilinca… dacă cineva ți-ar fi făcut rău când erai mică, ai putea vreodată să-l ierți?

A tăcut câteva secunde.

— Nu știu… Poate că da, dacă aș simți că regretă cu adevărat. Dar cred că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Am închis ochii și am inspirat adânc aerul rece al serii. M-am întrebat dacă nu cumva toată viața mea a fost o fugă de trecut și dacă nu era timpul să mă opresc din alergat.

În zilele următoare am revenit la spital aproape zilnic. L-am ajutat cu medicamentele, i-am adus haine curate și i-am ascultat poveștile despre tinerețea lui, despre visele pe care le-a îngropat sub alcool și furie. Uneori îl uram pentru slăbiciunea lui, alteori îl priveam ca pe un bătrân singuratic care nu mai avea nimic de pierdut.

Într-o seară, când l-am găsit dormind cu fotografia mea de copil sub pernă, am simțit că zidurile dintre noi încep să se crape. Dar nu puteam uita tot ce ne făcuse mie și mamei mele.

Mama a refuzat să-l vadă până la final. Când a murit, am fost singură la înmormântare. Am plâns pentru copilul care așteptase ani întregi ca tatăl lui să se schimbe și pentru femeia care nu a reușit niciodată să-l ierte complet.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: oare iertarea e posibilă chiar și atunci când rana e atât de adâncă? Sau unele lucruri rămân pentru totdeauna între noi și liniștea sufletului nostru?