Când fiul meu mi-a propus azilul: O poveste despre neînțelegeri, orgoliu și regăsire

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură aici, casa e prea mare pentru tine… Poate ar fi mai bine să te gândești la un azil.

Cuvintele lui Cristian au căzut ca un trăsnet. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, iar privirea lui era rece, calculată. M-am simțit mică, inutilă, de parcă toată viața mea de mamă s-ar fi evaporat într-o clipă. Am încercat să-mi găsesc vocea, dar tot ce am reușit să spun a fost:

— Cum poți să-mi ceri așa ceva? Casa asta e tot ce am!

Cristian a oftat și s-a uitat pe fereastră, evitându-mi privirea. Știam că nu e un om rău, dar între noi se adunaseră ani de tăceri și reproșuri nespuse. După ce tatăl lui, Ion, a murit acum trei ani, relația noastră s-a răcit și mai tare. El venea rar acasă, mereu grăbit, mereu cu ochii în telefon.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai ești tânără. Dacă ți se face rău? Dacă cazi? Eu nu pot veni mereu… Și casa asta… e greu de întreținut.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am început să strâng farfuriile cu gesturi nervoase.

— Nu sunt o povară! Am muncit toată viața pentru casa asta! Tu știi cât am tras cu taică-tu să avem un acoperiș?

Cristian a ridicat tonul:

— Știu! Dar nu poți trăi doar din amintiri! Eu încerc să te ajut!

— Să mă ajuți? Să mă arunci la azil și să-ți iei casa?

A tăcut. Pentru o clipă am văzut în ochii lui o umbră de vinovăție. Dar apoi s-a închis din nou în sine.

A doua zi nu am vorbit deloc. Am stat în camera mea, privind pozele vechi: Cristian copil, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață; eu și Ion la nuntă; vacanțe la mare… Unde dispăruse băiatul meu? Când devenise atât de rece?

Seara, m-a sunat sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit, Elena? Ai vocea stinsă.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea a oftat:

— Știi că nu vrea răul tău. Dar poate îi e teamă… Poate nu știe cum să-ți spună că îi pasă.

Am stat mult pe gânduri după discuția cu Mariana. Poate că și eu greșisem. Poate că mândria mea mă făcea să văd totul ca pe un atac.

În zilele următoare am început să observ lucruri pe care le ignorasem: mâinile îmi tremurau când spălam vasele; urcatul scărilor devenise un chin; uneori uitam dacă am încuiat ușa sau nu. Dar gândul la azil mă îngrozea. Aveam o vecină, tanti Florica, dusă la azil de copii — nu o vizita nimeni, iar ochii ei triști mă urmăreau mereu.

Cristian a venit din nou după câteva zile. Era mai calm.

— Mamă, știu că te-am supărat. Dar vreau să vorbim deschis. Nu vreau să-ți iau casa. Vreau doar să fii în siguranță.

L-am privit lung.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu mai suntem o familie. Că nu mai vorbim ca altădată.

A lăsat capul în jos.

— Știu… Și mie mi-e dor de tine. Dar nu știu cum să repar tot ce-am stricat.

Am izbucnit în plâns. El s-a apropiat și m-a luat în brațe pentru prima dată după ani buni.

— Hai să găsim o soluție împreună, mamă. Poate nu azilul… Poate cineva care să te ajute acasă? Sau poate vin eu mai des…

Am zâmbit printre lacrimi.

— Asta vreau: să știu că-ți pasă. Nu vreau să fiu singură.

În următoarele luni am început să reconstruim relația noastră. Cristian venea mai des, mă ajuta cu cumpărăturile și chiar a adus-o pe Irina, prietena lui, la masă duminica. Am angajat o doamnă care mă ajută cu treburile grele prin casă. Casa a rămas a mea — dar mai ales, am simțit că mi-am recâștigat fiul.

Uneori mă întreb dacă nu cumva generațiile noastre sunt condamnate să se rănească reciproc din prea multă dragoste și prea puțină comunicare. Oare câte mame și fii trăiesc aceeași poveste fără să găsească drumul spre iertare?