Ultima săptămână cu mama: când casa nu mai e acasă

— Nu-mi găsesc papucii, Nora! De ce nu-i la ușă, unde i-am lăsat? vocea mamei răsună din hol, ascuțită ca o lamă veche.

Mă opresc din frecatul podelei și mă uit la Haralambie. El stă pe scaunul cu rotile, privind pe geam, absent. De când mama a venit să stea cu noi, casa noastră nu mai e aceeași. Aerul e încărcat de tensiune, iar fiecare gest mărunt pare să declanșeze o furtună.

— Mamă, i-am pus la uscat. Erau uzi de la ploaie, îi aduc imediat, răspund încercând să-mi păstrez calmul.

Ea oftează teatral și se așază pe canapea, privind în gol. O văd cum își strânge mâinile sub bărbie, așa cum făcea când eram copil și nu știa cum să ne spună că nu avem ce pune pe masă.

Haralambie mă privește cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Lasă, Nora, îi aduc eu. Dar știu că nu poate. De-abia se ridică singur din pat dimineața. Îl iubesc pentru încercarea lui de a mă proteja, dar mă doare neputința lui.

Mama a venit la noi acum o săptămână. Casa ei a fost vândută peste noapte de fratele meu, Lucian. A semnat fără să citească actele, orbit de promisiunea unei vieți mai bune la oraș. Mama a rămas fără acoperiș și fără rădăcini. Eu am fost singura care a putut s-o primească.

— Nu mă simt bine aici, Nora. Parcă nu mai am locul meu nicăieri, îmi spune într-o seară, când încerc să-i fac ceaiul preferat.

— Știu că e greu, mamă. Dar aici ești în siguranță. Suntem împreună.

— Nu suntem împreună. Tu ai viața ta, el are viața lui… Eu? Eu nu mai am nimic.

Mă doare să o aud spunând asta. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când eram mică și mă ducea la școală prin noroaie. Cum îmi făcea supă de găină când eram bolnavă. Acum e fragilă, speriată și furioasă pe toată lumea.

Haralambie încearcă să fie amabil cu ea. — Doamnă Maria, dacă vreți să vă uitați la televizor, vă pot pune serialul acela turcesc care vă place…

— Nu vreau nimic! răbufnește ea. Nu vreau să fiu miluită!

Mă simt prinsă la mijloc între doi oameni pe care îi iubesc și care nu mai pot conviețui. Haralambie are nevoie de mine zilnic: trebuie să-l ajut la toaletă, să-i dau medicamentele, să-l sprijin când vrea să iasă pe terasă. Mama are nevoie de mine sufletește: vrea să-i ascult durerile, să-i alin frica de singurătate.

Într-o după-amiază ploioasă, Lucian mă sună:

— Nora, nu pot s-o iau la mine. Copiii sunt mici, apartamentul e strâmt… Știi cum e.

— Știu cum e? îi răspund printre dinți. Tu ai vândut casa fără să te gândești la ea! Acum eu trebuie să repar totul?

— Nu te enerva… O să găsim o soluție.

Dar știu că nu va găsi nimic. Totul cade pe umerii mei.

Seara, mama plânge în camera ei. Îi aud suspinele prin perete. Mă duc la ea și o găsesc cu poza tatălui meu în mână.

— De ce m-a lăsat singură? De ce nu m-a luat cu el?

Nu știu ce să-i spun. O iau în brațe și simt cât de mică a devenit.

Haralambie mă așteaptă în sufragerie.

— Nu poți continua așa, Nora. Te consumi prea mult.

— Ce altceva pot face? E mama mea…

— Dar eu? Eu ce sunt?

Îl privesc și simt cum mi se rupe sufletul în două. Între datoria față de părintele care m-a crescut și dragostea pentru omul care mi-a fost sprijin treizeci de ani.

În zilele următoare, tensiunile cresc. Mama se plânge că Haralambie ocupă prea mult spațiu cu scaunul lui cu rotile. Haralambie se simte stingherit că nu mai are intimitate nici măcar la baie.

Într-o seară izbucnește cearta:

— Nu mai suport! urlă mama. M-am săturat să fiu o povară!

— Nimeni nu te consideră o povară! încerc eu să intervin.

— Ba da! Toată viața am muncit pentru voi și acum sunt aruncată dintr-o cameră în alta!

Haralambie încearcă să-i explice:

— Și eu depind de Nora… Nu e ușor nici pentru mine…

Mama îl privește cu ură:

— Tu măcar ai avut parte de dragoste! Eu am rămas singură!

Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Simt că nu mai pot duce totul pe umeri.

A doua zi dimineață, mama își strânge lucrurile într-o sacoșă veche.

— Plec la Lucian. Poate acolo voi fi mai bine primită.

— Mamă… Nu te duce…

Dar pleacă fără să privească înapoi.

Casa rămâne tăcută. Haralambie mă ia de mână:

— Ai făcut tot ce ai putut.

Dar oare chiar am făcut? Oare există vreodată o soluție bună când părinții îmbătrânesc și devin străini în casele copiilor lor?

Mă uit pe fereastră și mă întreb: Cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei dragi? Și cine ne va ține pe noi când nu vom mai putea?