Am plecat de acasă și mi-am lăsat mama în urmă: Povestea unei alegeri dureroase

— Tu chiar pleci? Mă lași singură cu mama și cu toate animalele astea? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de cartofi și mirosul de pământ ud care venea de afară. M-am oprit din împachetatul hainelor, cu mâinile tremurând pe marginea valizei vechi, moștenită de la tata.

— Ioana, nu mai pot. Nu mai pot să mă trezesc în fiecare dimineață cu noroiul până la glezne și să car găleți de apă pentru vacă. Vreau să încerc altceva, să văd dacă pot fi mai mult decât fata care dă de mâncare la găini.

Mama tăcea. Stătea pe scaunul șubred de lângă sobă, cu mâinile crăpate strânse în poală. Ochii ei, obosiți și adânciți în orbite, nu mă priveau. Știam că o doare, dar nu voia să-mi spună nimic. Poate că nici nu avea putere.

Ioana a izbucnit:

— Ești egoistă! Eu am rămas aici după ce tata a murit, am avut grijă de voi două, iar tu… tu fugi! Cum poți să faci asta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea dreptate? Poate că da. Dar nu mai puteam respira în satul ăsta. Fiecare zi era la fel: trezit la cinci dimineața, muls vaca, dat de mâncare la porci, strâns ouăle, mers la școală cu cizmele pline de noroi, apoi iar muncă până seara. Prietenele mele plecaseră deja la oraș sau în străinătate. Eu rămăsesem dintr-un soi de datorie față de mama și Ioana.

În noaptea dinaintea plecării, n-am dormit deloc. Am stat pe prispă, ascultând greierii și gândindu-mă la toate momentele când mama îmi spunea „Lasă, fată, că vine și vremea ta”. Dar când? Când aveam să fiu și eu altceva decât „fata cea mică a Mariei”?

Dimineața am plecat devreme, înainte să se trezească mama. Ioana stătea în ușă, cu brațele încrucișate.

— Să nu te întorci când ți-o fi greu! mi-a spus printre dinți.

Am coborât drumul prăfuit spre gară cu inima cât un purice. În trenul spre București am plâns fără rușine. O femeie bătrână mi-a întins o batistă și mi-a spus:

— Las’ că-i bine să pleci, mamă. Satele mor încet-încet. Dacă poți să-ți faci un rost, fă-l!

La oraș totul era altfel: gălăgie, aglomerație, oameni grăbiți care nu-ți dau bună ziua. Am dormit primele nopți pe canapeaua unei colege de liceu, apoi am găsit o cameră într-un cămin studențesc. Am început să lucrez la un supermarket ca să-mi plătesc chiria și mâncarea. Era greu, dar era altfel. Nimeni nu știa cine sunt sau de unde vin.

Primele luni am vorbit rar cu mama la telefon. Îmi spunea mereu că e bine, că Ioana se descurcă. Dar vocea ei era tot mai stinsă.

— Sora ta e supărată pe tine… dar eu te înțeleg, fată dragă. Să nu uiți de unde ai plecat.

N-am uitat niciodată. În fiecare seară îmi aminteam cum mirosea fânul proaspăt cosit sau cum râdeam cu Ioana când ne ascundeam de ploaie sub streașină.

După un an am venit acasă de Paște. Gospodăria era mai tristă ca niciodată: gardul căzut, porcii vânduți, vaca slabă. Mama părea mai bătrână cu zece ani.

— De ce ai venit? a întrebat Ioana rece.

— Mi-a fost dor…

— Ți-a fost dor? Ți-a fost dor să vezi cum ne descurcăm fără tine? Să vezi cât e de greu?

Am vrut să-i spun că și mie mi-e greu. Că orașul nu e raiul pe care îl visam. Că mă simt singură printre atâția oameni străini. Dar n-am avut curaj.

În noaptea aceea am stat cu mama pe prispă.

— Nu te certa cu sora ta… Fiecare duce cât poate. Tu ai ales drumul tău. S-o ierți dacă te judecă prea aspru.

Am plecat din nou la oraș cu sufletul frânt. Dar nu m-am întors acasă decât rar, la înmormântarea mamei și apoi la câteva Crăciunuri reci.

Ioana n-a vrut niciodată să mă ierte cu adevărat. A rămas acolo, în satul care se golea încet-încet de tineri și speranță. Eu am terminat facultatea, mi-am găsit un job bun și am început o viață nouă. Dar uneori mă trezesc noaptea cu gândul la ochii mamei și la reproșurile surorii mele.

Oare am fost egoistă? Sau am făcut ce trebuia pentru mine? Poate că nu există răspunsuri simple… Voi ce ați fi făcut în locul meu?