Despărțirea care doare: Povestea unei bunici și lupta pentru nepoata ei

— Nu vreau să te mai văd niciodată în casa mea! Ai înțeles? Glasul Irinei răsuna încă în mintea mea, ca un ecou dureros care nu mă lăsa să dorm. Era o seară de martie, friguroasă, iar eu stăteam pe holul apartamentului ei, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Zoey, nepoata mea de șapte ani, se uita la mine cu ochii mari, plini de teamă și confuzie. Am vrut să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar Irina a tras-o după ea, închizând ușa cu un zgomot sec.

Nu-mi amintesc exact cum a început cearta. Poate de la faptul că am insistat să-i dau Zoey-ului o prăjitură cu ciocolată, deși Irina mi-a spus clar că nu are voie dulciuri înainte de cină. Sau poate de la discuția despre școală, când am îndrăznit să spun că mi se pare prea severă cu fetița. Dar adevărul e că tensiunile dintre noi mocneau de ani buni, încă de când soțul meu a murit și am rămas singură. Irina a devenit tot mai distantă, iar eu m-am agățat de Zoey ca de o ultimă rază de lumină.

În acea seară, după ce am plecat plângând pe scări, am sperat că va fi doar o ceartă ca oricare alta. Că a doua zi îmi va trimite un mesaj scurt: „Hai la cafea.” Dar zilele au trecut și telefonul a rămas mut. Am sunat, am scris mesaje, am lăsat flori la ușă. Nimic. Vecina mi-a spus într-o zi că Irina a dus-o pe Zoey la bunicii din partea tatălui. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

După două săptămâni, am primit o scrisoare oficială: notificare de la avocatul Irinei. „Începând cu data de…, doamna Victoria Popescu nu are voie să se apropie la mai puțin de 100 de metri de minora Zoey Popescu.” Am citit rândurile acelea de zeci de ori, încercând să găsesc o portiță, o greșeală, orice care să-mi dea speranță că nu e adevărat. Cum putea fi copilul acela drag mie, pe care l-am crescut cât timp Irina era la serviciu, interzis dintr-o semnătură?

Am mers la avocatul meu, domnul Dobre, un bărbat blând cu ochi obosiți. Mi-a spus că legea e de partea părinților și că șansele mele sunt mici dacă Irina nu vrea să colaboreze. „Dar sunteți bunica ei! Cum să nu am dreptul să-mi văd nepoata?” am izbucnit eu printre lacrimi. Dobre a oftat: „Știu că doare, doamnă Victoria. Dar uneori părinții folosesc copiii ca pe niște arme în conflictele lor.”

Am început să mă simt ca o fantomă în propriul oraș. Mergeam prin parc și vedeam mame cu copii, bunici care-și plimbau nepoții de mână. Mă opream uneori la locul de joacă unde mergeam cu Zoey și stăteam pe bancă, sperând că poate va apărea și ea. Odată am văzut-o de la distanță, cu Irina și soțul ei, Mihai. M-am ascuns după un copac și am privit cum Zoey se dădea în leagăn. Mi s-a rupt sufletul când am auzit-o râzând.

Sora mea, Mariana, încerca să mă încurajeze: „Las-o pe Irina să se liniștească. O să-i treacă.” Dar eu știam că nu e atât de simplu. Irina era încăpățânată ca tatăl ei – Dumnezeu să-l ierte! – și când își punea ceva în cap, nu mai dădea înapoi.

Într-o zi, am primit un mesaj anonim pe Facebook: „Bunico, mi-e dor de tine.” Am știut imediat că era Zoey. Am început să plâng și i-am răspuns: „Și mie mi-e dor de tine, puiule! Te iubesc mult.” Dar după câteva minute contul a dispărut. Probabil Irina i-a luat telefonul.

Am început să mă gândesc la toate greșelile mele ca mamă. Poate am fost prea critică cu Irina când era mică. Poate nu i-am arătat destul cât o iubesc. Poate m-am băgat prea mult în viața ei acum, când are propria familie. Dar oare merit pedeapsa asta? Să fiu ștearsă din viața singurului copil care mi-a mai rămas?

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, am primit vizita lui Mihai. Era stânjenit, se uita în pământ. „Victoria… Irina nu vrea să te vadă acum. Dar Zoey întreabă mereu de tine.” Mi-au dat lacrimile instantaneu. „Spune-i că o iubesc și că n-am abandonat-o.” Mihai a dat din cap trist: „O să-i spun.”

Am început să merg la psiholog. Doamna Rusu m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri. Mi-a spus că uneori trebuie să acceptăm ceea ce nu putem schimba și să avem răbdare. Dar cum poți avea răbdare când fiecare zi fără nepoata ta e ca o rană deschisă?

Au trecut luni întregi fără nicio veste bună. De Crăciun am lăsat un cadou la ușa Irinei – o păpușă pe care știam că Zoey și-o dorea demult. Nu știu dacă a ajuns la ea sau dacă Irina a aruncat-o la gunoi.

Într-o seară târzie, am primit un telefon necunoscut. Era vocea subțire a lui Zoey: „Buni… te iubesc.” Am izbucnit în plâns și i-am spus cât îmi lipsește. Apoi s-a întrerupt brusc convorbirea.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Ce pot face ca să repar? Merită un copil să fie prins la mijloc între orgoliile adulților? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?