Niciodată n-aș fi crezut că vizita la fiica mea se va termina într-un hotel

— Mamă, nu cred că e o idee bună să rămâneți la mine peste noapte.

Cuvintele Anei au căzut ca o piatră grea în mijlocul bucătăriei mici, unde abia intrasem cu bagajele. Mă uitam la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar privirea ei era serioasă, aproape stânjenită. Soțul meu, Mihai, a rămas cu mâna pe clanța ușii, fără să spună nimic.

— Ana, am venit de la Pitești special să te vedem. E târziu, trenul de întoarcere nu mai e… Unde vrei să mergem? am întrebat eu, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea s-a uitat în jos, jucându-se cu un inel pe deget.

— Nu vreau să vă supărați, dar apartamentul e mic și… am nevoie de spațiul meu. Am și mult de lucru mâine dimineață. Poate găsiți o cameră la hotelul din colț.

Mihai a oftat adânc. Eu simțeam cum mi se strânge inima. Crescusem cu ideea că părinții sunt primiți oricând acasă la copii, că familia e mereu acolo, indiferent de cât de mic e spațiul sau cât de obosit ești. Dar Ana nu mai era copilul meu mic; era o femeie de 28 de ani, cu viața ei, cu regulile ei.

Am ieșit din bloc fără să mai spunem mare lucru. Pe drum spre hotel, Mihai a rupt tăcerea:

— Poate am greșit noi undeva. Poate am sufocat-o prea mult când era mică.

— Nu cred că despre asta e vorba, Mihai. Cred că lumea s-a schimbat și noi n-am știut să ținem pasul.

Noaptea în camera rece de hotel a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am gândit la toate momentele în care Ana venea acasă cu ghiozdanul mai mare decât ea și mă striga din ușă: „Mamiii!” M-am gândit la serile când îi citeam povești și la zilele când îi făceam supă de pui pentru că răcise la grădiniță. Unde dispăruseră toate astea?

Dimineața, Mihai a vrut să mergem la Ana să-i ducem niște plăcinte pe care le făcusem special pentru ea. Am sunat la ușă și ne-a deschis cu ochii umflați de somn.

— Mamă… Tată… Nu trebuia să veniți așa devreme.

— Ți-am adus plăcinte cu brânză, cum îți plac ție, i-am spus eu încercând să zâmbesc.

A luat tava fără să se uite la mine.

— Mulțumesc… Dar chiar trebuie să plec la birou. Poate ne vedem diseară?

Am dat din cap și am plecat din nou. În drum spre hotel, Mihai a început să vorbească despre cât de greu îi este să accepte că nu mai suntem centrul universului Anei.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nici măcar nu pare să-i pese că ne-a trimis la hotel. Parcă suntem niște străini.

Am încercat să-l liniștesc, dar adevărul era că simțeam același lucru. În acea după-amiază am sunat-o pe sora mea, Ioana, să-i povestesc ce s-a întâmplat.

— Elena, nu te supăra pe Ana. Tinerii din ziua de azi sunt altfel. Au nevoie de intimitate, nu mai sunt ca noi. Eu zic să nu faci un capăt de țară din asta.

Dar când i-am spus Mariei, prietena mea din copilărie, reacția a fost alta:

— Cum adică v-a trimis la hotel? Eu n-aș putea niciodată să-mi las părinții pe drumuri! Ce fel de copil e ăsta?

Povestea s-a răspândit repede printre rude și prieteni. Unii ne-au susținut pe mine și pe Mihai, spunând că Ana a fost lipsită de respect. Alții au zis că trebuie să ne adaptăm vremurilor și să nu luăm totul personal.

Seara am ieșit cu Ana la o cafenea. Am încercat să vorbim deschis.

— Ana, vreau doar să înțeleg… De ce nu putem sta la tine? Te deranjăm atât de tare?

A oftat și s-a uitat pe geam.

— Mamă, nu e vorba că mă deranjați voi ca persoane. Doar că… am nevoie de spațiul meu. Am muncit mult ca să am apartamentul ăsta și simt că dacă vine cineva peste noapte… parcă nu mai e al meu. Și da, poate sunt egoistă, dar asta simt acum.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să plâng în fața ei.

— Știi… când eram mică și veneam acasă târziu sau supărată, tu mă primeai mereu cu brațele deschise. Acum simt că nu mai pot face asta pentru tine și mă simt vinovată… dar nu pot altfel.

Mihai a pus mâna pe mâna ei.

— Ana, noi te iubim oricum ai fi. Dar doare… Doare când simți că nu mai ai loc în viața copilului tău.

A tăcut mult timp. Apoi ne-a spus încet:

— Poate într-o zi o să pot și eu să vă primesc altfel…

Am plecat spre hotel cu inima grea. În trenul spre Pitești, Mihai mi-a șoptit:

— Oare unde am greșit? Sau poate n-am greșit deloc și pur și simplu lumea s-a schimbat?

Acum stau și mă întreb: cât din ceea ce numim „tradiție” e doar frica noastră de schimbare? Și cât din „modernitate” e doar un alt fel de singurătate? Voi ce credeți?