Umbre în Casa Noastră: Povestea Unei Bone și a Unei Familii la Răscruce

— Vlad, ai văzut unde mi-am pus cheile? am strigat din hol, cu vocea tremurândă de oboseală și nervi. Era deja a treia dimineață în care întârziam la serviciu, iar copiii alergau prin casă ca niște pui de găină speriați. Irina, noua noastră bonă, îi adunase deja în jurul mesei și le pregătea micul dejun cu o răbdare aproape ireală.

— Sunt aici, pe dulap, mi-a răspuns Vlad, dar privirea lui s-a oprit pentru o clipă prea lungă asupra Irinei. Am simțit un fior rece pe șira spinării, ca și cum cineva ar fi deschis larg o fereastră în mijlocul iernii.

Nu am avut timp să analizez prea mult. Am luat cheile, am sărutat copiii pe frunte și am ieșit pe ușă, dar imaginea Irinei zâmbind larg către Vlad mi-a rămas întipărită în minte toată ziua. La birou, nu m-am putut concentra. Gândurile îmi fugeau mereu acasă, la acea privire, la acel zâmbet.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când Maria, bona noastră de ani de zile, ne-a anunțat că trebuie să plece de urgență la fiica ei din Italia. Am rămas descumpăniți. Eu și Vlad lucram amândoi full-time și nu aveam pe nimeni apropiat care să ne ajute. Am pus anunțuri pe grupurile de mămici din București, am sunat cunoștințe, am intervievat trei candidate într-o singură zi. Irina a apărut ca o salvare: tânără, cu recomandări excelente, calmă și caldă cu copiii.

La început, totul părea perfect. Copiii au îndrăgit-o imediat. În fiecare seară îmi povesteau ce jocuri noi au inventat împreună sau ce prăjituri au făcut. Dar după câteva zile am început să observ mici detalii care mă nelinișteau. Irina era mereu foarte atentă la Vlad: îi aducea cafeaua exact cum îi place lui, îi zâmbea larg când intra în cameră și râdea la orice glumă de-a lui, chiar și la cele pe care eu le consideram proaste.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, i-am găsit râzând împreună în bucătărie. Vlad povestea ceva despre facultate, iar Irina îl asculta cu ochii mari și strălucitori. Când m-au văzut în ușă, s-au oprit brusc. Vlad s-a ridicat și a venit spre mine:

— Ai ajuns devreme! Totul e bine?

— Da… doar că am terminat mai repede la birou.

Irina s-a retras rapid spre camera copiilor. Am simțit un nod în gât. Nu era nimic concret, dar ceva nu era în regulă.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am întors de pe o parte pe alta, încercând să-mi alung gândurile negre. Poate eram doar obosită. Poate că vedeam fantome acolo unde nu erau.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Vlad.

— Ți se pare că Irina e… prea prietenoasă cu tine?

Vlad a ridicat din sprâncene.

— Ce vrei să spui? E doar politicoasă. Și face treabă bună cu copiii.

— Da, dar… nu știu… parcă e ceva ciudat la ea.

Vlad a oftat.

— Ești stresată. Știu că ți-e greu fără Maria. Hai să nu complicăm lucrurile fără motiv.

Am încercat să-l cred, dar neliniștea nu m-a părăsit. În zilele următoare am devenit tot mai atentă la comportamentul Irinei. Odată am surprins-o uitându-se lung la Vlad când credea că nu o vede nimeni. Altădată i-am găsit telefonul pe masa din sufragerie, cu ecranul aprins: căuta rețete de prăjituri „pentru bărbați”.

Într-o după-amiază ploioasă de vineri, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, am auzit râsete din sufragerie. M-am strecurat încet și i-am văzut pe Vlad și Irina jucând șah. Copiii erau la televizor în camera lor.

— Ce faceți aici? am întrebat cu voce tăioasă.

Irina s-a ridicat brusc.

— Îmi cer scuze, doamnă Ana! Domnul Vlad m-a întrebat dacă știu să joc șah…

— Nu-i nicio problemă, am spus rece. Dar poate ar trebui să te ocupi de copii acum.

Irina a plecat repede din cameră. Vlad s-a uitat la mine iritat.

— Ce-i cu tine? De ce ești așa?

— Nu-mi place ce văd!

— Ana, exagerezi! E doar o fată care are grijă de copiii noștri!

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Nu voiam să fiu geloasă sau paranoică, dar ceva mă rodea pe dinăuntru.

Sâmbătă dimineață am decis să vorbesc direct cu Irina. Am chemat-o în bucătărie după ce copiii au ieșit afară cu Vlad.

— Irina, vreau să fiu sinceră cu tine. Observ că ești foarte apropiată de soțul meu și asta mă face să mă simt inconfortabil.

Irina s-a uitat la mine surprinsă și puțin speriată.

— Nu am intenționat niciodată să vă deranjez… Îmi pare rău dacă așa a părut…

— Poate nici nu-ți dai seama… Dar te rog să păstrezi o anumită distanță față de Vlad. E important pentru liniștea familiei mele.

Irina a dat din cap și a ieșit încet din bucătărie. Din ziua aceea s-a schimbat: era mai retrasă, mai tăcută, dar copiii au început să se plângă că nu mai e la fel de veselă ca înainte.

Vlad m-a acuzat că exagerez și că stric atmosfera din casă.

— Nu vezi că ai speriat-o? Copiii sunt triști! Ce vrei să faci acum?

Nu știam ce să răspund. Îmi doream liniște și siguranță pentru familia mea, dar nu voiam nici să-i fac rău Irinei sau copiilor mei.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare instinctele mele mă înșală? Sau ar trebui să-mi ascult inima și să iau decizia grea de a renunța la Irina? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?