Umbra Trădării: Povestea Anei, Femeia Care a Iubit Prea Mult

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Vlad a spart liniștea serii ca o lovitură de ciocan. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălând vasele după cină. Copiii, Ilinca și Radu, se jucau în camera lor, iar eu încercam să-mi ascund oboseala sub un zâmbet forțat. Dar Vlad nu mai avea răbdare.

— Ce vrei să spui? — am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. Îl priveam cum își freacă nervos fruntea, evitându-mi privirea.

— Vreau să plec. Vreau să fiu liber. M-am săturat de rutina asta, de certuri, de lipsuri… de tine! — a izbucnit el, iar cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece.

Nu știu cât am stat nemișcată, cu mâinile tremurând deasupra chiuvetei. În mintea mea se derulau toate momentele în care am pus pe primul loc familia: diminețile când mă trezeam la cinci ca să pregătesc pachete pentru copii, serile când îl așteptam pe Vlad cu mâncarea caldă, zilele când renunțam la mine pentru ei. Am renunțat la facultate când am rămas însărcinată cu Ilinca. Mama mi-a spus atunci: „Ana, nu-ți sacrifica viața pentru un bărbat. Nu toți merită.” Dar eu nu am ascultat-o.

— Și copiii? — am șoptit, cu vocea spartă.

— O să-i vezi când vrei. Eu… eu am pe altcineva, Ana. Nu mai pot să ascund. — Vlad a spus-o fără urmă de regret. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de râsetele copiilor din camera alăturată. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote, fără să-mi pese că mă poate auzi cineva. Vlad a ieșit din bucătărie fără să se uite înapoi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama a venit să stea cu mine, încercând să mă ridice din pat. — Ana, trebuie să fii tare pentru copii! — îmi repeta ea mereu. Dar eu nu mai aveam putere. Prietenele mele, Irina și Mihaela, mă sunau zilnic, dar nu puteam vorbi cu nimeni despre rușinea mea. În cartier deja se știa: „Vlad a plecat cu o fată mai tânără.” Vecina de la doi, doamna Stanciu, mă privea cu milă când mă vedea la magazin.

Copiii au simțit schimbarea. Ilinca a început să plângă noaptea, iar Radu s-a închis în el. Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șase ani că tatăl ei a ales alt drum?

Au trecut luni până am reușit să mă ridic din nou. Am găsit un job la o brutărie din apropiere. Munca era grea și prost plătită, dar era tot ce puteam face fără studii. În fiecare dimineață mă trezeam la patru și mergeam pe jos până la brutărie. Mâinile mi s-au bătătorit de la frământat aluatul, dar sufletul mi se întărea încet-încet.

Într-o zi, la brutărie a intrat o femeie elegantă. S-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Ana? Tu ești? Sunt Simona, colega ta din liceu!

Am zâmbit stânjenită. Simona era acum avocată și părea că trăiește într-o altă lume.

— Ce faci aici? — m-a întrebat ea.

— Muncesc… trebuie să-mi cresc copiii singură — i-am răspuns sincer.

Simona m-a privit cu compasiune și mi-a spus că are nevoie de o secretară la biroul ei de avocatură. Mi-a dat o șansă pe care nu credeam că o voi mai primi vreodată.

Cu timpul, am început să mă redescopăr. Am reluat studiile la seral și am încercat să fiu un exemplu pentru copiii mei. Vlad venea rar să-i vadă și mereu părea grăbit, preocupat de noua lui viață. Copiii s-au obișnuit cu absența lui și au început să-mi spună „ești cea mai puternică mamă”.

Dar rănile nu s-au vindecat ușor. Într-o seară, după ce copiii au adormit, mama mi-a spus:

— Ana, tu ai dat totul pentru familia asta. Poate prea mult. Nu uita că meriți și tu fericire.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile nu erau de durere, ci de eliberare.

Astăzi, după ani de zile, încă mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea necondiționată e o slăbiciune sau o forță? Voi ce credeți? Ați ierta vreodată o astfel de trădare sau ați merge mai departe?