Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Alegeri Imposibile
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta în fiecare zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză.
Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie mirosea a ceai rece și a lacrimi uscate. Mama lui Radu, doamna Stancu, tocmai fusese externată din spital după încă un episod de confuzie severă. Doctorii ne-au spus clar: boala ei nu se va vindeca. Uneori nu-și recunoaște nici fiul, alteori pleacă de acasă și uită unde locuiește. Într-o zi, am găsit-o la colțul blocului, plângând și strigând după o soră care murise de mult.
— E mama mea! Ce vrei să fac? Să o las pe drumuri? a răspuns Radu, cu ochii roșii de oboseală și furie.
— Nu spun asta! Dar nu suntem pregătiți… Avem un copil mic, serviciu, rate la bancă… Nu pot să am grijă de ea singură când tu ești la muncă! Nu vezi că uneori nici nu știe cine e?
Radu a tăcut. Apoi a început să-și împacheteze hainele fără să se uite la mine. Am simțit cum mi se strânge inima. Când l-am cunoscut, era cel mai blând om din lume. Acum, între noi era un zid rece, ridicat din vinovăție și neputință.
Mama mea m-a sunat în acea seară. „Nu te lăsa, Irina. Nu ești egoistă dacă vrei să-ți protejezi familia. Gândește-te la David!” Dar David avea doar patru ani. Cum să-i explici unui copil că bunica face uneori lucruri ciudate pentru că e bolnavă? Cum să-l protejezi de spaimele nopții când cineva urlă sau râde fără motiv în camera alăturată?
A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu ochii umflați de nesomn.
— Am vorbit cu sora mea, Loredana. Ea nu poate s-o ia. Are trei copii și soțul ei e plecat în Germania. Tu ești singura care mă poate ajuta.
— Radu, nu pot singură! Nu vreau să ajungem să ne urâm pentru că nu mai facem față!
— Atunci… poate e mai bine să ne despărțim.
Cuvintele lui au căzut ca o sentință. Am simțit că mă prăbușesc. Am început să plâng în hohote, iar David s-a trezit și a venit la mine speriat.
— Mami, de ce plângi?
L-am luat în brațe și am încercat să-i zâmbesc printre lacrimi.
— Nimic, puiule… Mami e doar obosită.
În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Radu vorbea puțin, iar eu încercam să găsesc soluții: aziluri private (prea scumpe), îngrijitoare (nu aveam bani), rude (toți aveau problemele lor). Mama lui Radu a venit la noi pentru câteva zile „de probă”. În prima noapte a ieșit din casă pe ascuns și am găsit-o dimineața pe banca din fața blocului, desculță și udă leoarcă de ploaie.
— Nu mai pot! am urlat la Radu după ce am adus-o înapoi.
— Atunci spune-i tu mamei că nu poate sta aici! Eu nu pot!
Am intrat în camera ei și am găsit-o privind pe geam, cu ochii goi.
— Doamnă Stancu… Nu știu cum să vă spun… Nu putem avea grijă de dumneavoastră cum trebuie…
S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.
— Unde e mama mea? Vreau acasă…
Am ieșit plângând din cameră. M-am simțit cea mai rea noră din lume.
Într-o zi, David a venit acasă de la grădiniță și mi-a spus:
— Mami, bunica m-a speriat azi-noapte. A venit la mine în cameră și a început să cânte tare…
Atunci am știut că nu mai pot continua. Am sunat la Direcția de Asistență Socială. Mi-au spus că lista de așteptare pentru un centru este de cel puțin șase luni.
Radu a aflat și s-a înfuriat:
— Cum poți să faci asta? E mama mea!
— Și eu sunt mama copilului nostru! Cine are grijă de mine dacă cedez?
În seara aceea, Radu și-a făcut bagajele și a plecat la sora lui. A doua zi mi-a trimis mesaj: „Ne vedem la notar.”
Am rămas singură cu David într-o casă prea mare și prea goală. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă am fost egoistă sau doar umană. Dacă dragostea pentru familie înseamnă să te sacrifici până la capăt sau să știi când să spui „nu mai pot”.
Poate că nu există răspunsuri corecte. Poate că fiecare dintre noi are o limită pe care nu trebuie să o depășească pentru a rămâne întreg.
Oare câți dintre voi ați fi făcut altfel? Unde se termină datoria și începe dreptul la propria viață?