Umbrele din spatele biroului: O poveste despre loialitate, tentație și singurătate

— Nu ți se pare că soția ta nu te apreciază? a spus Irina, noua colegă, în timp ce îmi întindea o cană de cafea. Am rămas cu mâna în aer, uitându-mă la ecranul plin de cifre și grafice. Mă uitam la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau chiar crede ce spune.

— Cum adică? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Pur și simplu… te văd mereu trist. Și mereu vorbești frumos despre ea, dar niciodată nu zâmbești când o faci. Poate ai nevoie să ieși puțin din rutină. Ce zici de o plimbare după muncă?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina era nouă la birou, venită de două săptămâni, dar deja reușise să observe ceva ce eu încercam să ascund chiar și de mine: singurătatea care mă apăsa ca o piatră rece pe piept. Nu mai știam când am râs ultima dată cu adevărat. Soția mea, Adina, era mereu ocupată cu copiii, cu serviciul ei, cu problemele casei. Eu eram undeva pe fundal, un decor tăcut.

— Nu știu… poate ai dreptate, am spus încet. Dar nu cred că e cazul să vorbim despre asta.

Irina a zâmbit ușor, cu un aer misterios.

— Nu vreau să te pun într-o situație neplăcută. Dar dacă vrei să vorbim, eu sunt aici.

Ziua a trecut greu. M-am uitat la ceas din jumătate în jumătate de oră. Mă gândeam la invitația Irinei și la ce ar spune Adina dacă ar afla. Dar apoi mi-am amintit cum aseară, când am ajuns acasă, Adina nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea să mă salute. „Ai luat pâine?” a fost tot ce mi-a spus.

La ora 17:00 fix, Irina m-a așteptat la ieșirea din clădire. Purta o eșarfă roșie care îi scotea ochii albaștri în evidență. Am pornit pe jos spre parc, fără să spunem nimic câteva minute. Aerul era rece, dar proaspăt.

— Știi, și eu am trecut printr-o căsnicie care s-a răcit, a început ea. Am încercat să repar, să vorbesc, să fac surprize… dar el era mereu absent. La un moment dat am simțit că nu mai exist pentru el.

Am ascultat-o fără să spun nimic. Povestea ei semăna ciudat de mult cu a mea. Doar că eu eram cel care nu mai era văzut.

— Și ce-ai făcut? am întrebat.

— Am plecat. A fost greu, dar am simțit că merit mai mult.

Am simțit un nod în gât. Meritam eu mai mult? Sau trebuia să lupt pentru ceea ce aveam?

Când am ajuns acasă în acea seară, Adina era în bucătărie, spălând vasele. Copiii se certau în sufragerie pe telecomandă.

— Ai întârziat, mi-a spus scurt.

— Am ieșit puțin cu o colegă după muncă.

S-a întors brusc spre mine, cu ochii mari.

— Cu o colegă? De când faci tu asta?

— De azi… Nu știu… Am simțit nevoia să vorbesc cu cineva.

Adina a tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc.

— Poate ar trebui să vorbim și noi mai mult…

A fost pentru prima dată după mult timp când am simțit că vrea să mă asculte. Dar era prea târziu? Sau doar începutul unei schimbări?

În zilele următoare, Irina a continuat să mă caute la birou. Îmi aducea cafea, îmi lăsa bilețele cu glume sau citate motivaționale pe birou. Simțeam că mă trezesc la viață, că cineva mă vede din nou ca bărbat, nu doar ca un furnizor sau un tată absent.

Dar acasă lucrurile au început să se schimbe subtil. Adina m-a întrebat într-o seară dacă vreau să mergem împreună la film. Apoi a început să gătească felurile mele preferate. Copiii au observat și ei că atmosfera e mai relaxată.

Totuși, tentația era acolo. Irina era mereu prezentă, atentă la orice detaliu despre mine. Într-o zi m-a întrebat direct:

— Dacă ai putea s-o iei de la capăt, ai face aceleași alegeri?

Am rămas fără răspuns. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Adina: prima noastră vacanță la mare, nașterea copiilor, serile târzii când visam împreună la o casă doar a noastră.

Dar m-am gândit și la toate serile reci din ultimii ani, la distanța care crescuse între noi fără să ne dăm seama.

Într-o vineri seară, Irina m-a invitat la ea acasă „să bem un vin și să ascultăm muzică”. Am simțit că e momentul unei alegeri decisive. Am refuzat politicos și am plecat acasă mai devreme decât de obicei.

Când am intrat pe ușă, Adina era în bucătărie cu copiii. M-a privit lung și mi-a spus:

— Mi-e dor de tine… De noi…

Atunci am realizat cât de aproape fusesem să pierd totul pentru o iluzie de atenție și afecțiune. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Și mie mi-e dor de noi…

Nu știu dacă vom reuși să reparăm totul. Dar știu că merită să încercăm.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ajungem să ne simțim invizibili în propria viață? Și câți avem curajul să luptăm pentru ceea ce contează cu adevărat?