Când Prioritățile Dor: Povestea Anei și a Sacrificiului Fără Limite

— Ana, lasă cratița aia! Ți-am spus că trebuie să mergem la spital! Ți s-au rupt apele, nu vezi? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ea încerca să amestece în oala cu ciorbă.

— Mama, nu pot să-l las pe Vlad fără mâncare. Știi cum e el când vine acasă obosit… Dacă nu are nimic cald pe masă, se supără. Te rog, pune tu niște sare în ciorbă, eu mă duc să-mi schimb bluza, poate e doar o alarmă falsă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana era în luna a noua, burta i se lăsase jos, iar fața îi era palidă ca varul. Dar tot ce conta pentru ea era ca soțul ei să găsească masa pusă. M-am repezit la telefon și am sunat la salvare, dar Ana m-a oprit cu o privire rugătoare:

— Nu-l chema pe Vlad încă! Nu vreau să-l stresez. O să se descurce el cu taxiul până la spital.

Nu era prima dată când o vedeam punându-l pe Vlad mai presus de ea însăși. De când s-au căsătorit, Ana s-a transformat dintr-o fată veselă și independentă într-o femeie mereu obosită, mereu cu ochii la ceas și cu grijile altora pe umeri. Vlad nu ridica niciodată un deget prin casă. Dacă îi spuneam ceva, Ana mă certa:

— Mama, așa e el crescut. Nu-i vina lui că nu știe să gătească sau să spele un vas.

Dar eu vedeam cum se stinge încet. Cum nu mai ieșea cu prietenele, cum nu mai avea timp nici să-și taie unghiile sau să citească o carte. Totul era pentru Vlad. Și Vlad… Vlad era mereu nemulțumit.

În acea seară, după ce am convins-o cu greu să urce în mașină, Ana m-a prins de mână:

— Te rog, mama, dacă rămâne Vlad singur câteva zile cât sunt eu la maternitate… Poți să-i duci tu mâncare? Să vezi dacă are haine curate?

Mi-au dat lacrimile. Cum putea să se gândească la el când era pe punctul de a naște?

— Ana, Vlad e adult. Poate să-și facă singur un ou sau să-și spele o cămașă! Tu trebuie să te gândești la tine și la copil!

A oftat și a privit pe geam:

— Nu înțelegi… Dacă nu are grijă cineva de el, se supără și apoi nu mai vorbește cu mine zile întregi. Mă simt vinovată dacă îl las așa.

Am tăcut. Ce rost avea să-i spun că nu e normal? Că iubirea nu înseamnă să te anulezi? Că Vlad profită de bunătatea ei? Am încercat de atâtea ori să-i deschid ochii, dar mereu găsea scuze pentru el.

La spital, Ana a născut greu. Am stat pe holuri cu sufletul la gură, rugându-mă să fie bine. Când am văzut-o după naștere, era epuizată, dar primul lucru pe care mi l-a spus a fost:

— Ai vorbit cu Vlad? A mâncat ceva?

M-am abținut cu greu să nu țip la ea. În loc să se bucure de copilul ei, tot la soțul ei îi era gândul.

Câteva zile mai târziu, când am dus-o acasă cu fetița în brațe, Vlad nici măcar nu s-a ridicat din fața televizorului să o ajute. S-a uitat scurt la copil și a întrebat:

— Ai făcut ceva de mâncare?

Ana s-a grăbit spre bucătărie, lăsând copilul în pătuț. Am simțit cum mă sufoc de furie.

— Vlad, tu chiar nu vezi prin ce a trecut Ana? Nu poți să faci tu ceva pentru ea?

A ridicat din umeri:

— Eu muncesc toată ziua. Ea stă acasă.

M-am uitat la Ana. Avea ochii plini de lacrimi dar zâmbea forțat:

— Lasă, mama… Așa e el. O să fie bine.

Dar n-a fost bine. Seară de seară o găseam plângând în baie sau adormită lângă pătuțul fetiței, cu cearcăne adânci și mâinile crăpate de la atâta spălat vase și scutece.

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Ana, tu nu vezi că te pierzi? Că Vlad nu te respectă? Cât o să mai suporți?

A izbucnit în plâns:

— Dacă plec, ce fac? Unde mă duc cu un copil mic? Cine mă ajută? Toată lumea o să zică că sunt o ratată că n-am știut să-mi țin familia.

Mi-am dat seama atunci cât de adânc îi intrase în suflet frica și rușinea. Cât de mult ne apasă pe noi, femeile din România, povara „sacrificiului pentru familie”. Cum ni se spune că trebuie să răbdăm orice pentru liniștea casei.

Au trecut luni. Ana s-a stins tot mai mult. Fetița creștea frumos, dar mama ei era tot mai absentă. Într-o zi am găsit-o leșinată în bucătărie, cu copilul plângând lângă ea și Vlad urlând din sufragerie că nu găsește telecomanda.

Atunci am luat o decizie. Am chemat-o la mine acasă și i-am spus:

— Ana, dacă nu faci ceva pentru tine acum, într-o zi n-o să mai poți nici pentru copilul tău. Eu sunt aici pentru tine. Nu-ți fie frică de gura lumii.

A stat mult pe gânduri. Dar într-o dimineață mi-a spus încet:

— Mama… cred că vreau să plec. Mi-e frică… dar nu mai pot.

Azi Ana locuiește cu mine și încearcă să-și refacă viața. Vlad încă încearcă s-o facă să se simtă vinovată, dar Ana începe să vadă cât valorează ea însăși.

Mă întreb adesea: câte femei ca Ana mai există printre noi? Câte își sacrifică sănătatea și fericirea pentru niște bărbați care nu le prețuiesc? Oare când vom învăța că iubirea adevărată nu cere sacrificiul sinelui?