„Copiii S-au Așezat la Cină: O Zi pe Care Nimeni nu și-o Amintește”

Andrei, Mihai și Ana s-au așezat în jurul mesei de cină, farfuriile lor fiind pline cu o masă copioasă. Aroma de pui la cuptor, piure de cartofi și legume aburite umplea camera, o dovadă a dedicării mamei lor, Camelia, de a le oferi copiilor săi tot ce e mai bun. Zgomotul tacâmurilor care loveau farfuriile era singurul sunet care rupea tăcerea, fiecare copil fiind pierdut în propriile gânduri.

Camelia a fost întotdeauna un stâlp de putere pentru familia ei. Muncea neobosit, jonglând două locuri de muncă pentru a se asigura că copiii ei nu duc lipsă de nimic. Zilele ei erau lungi și obositoare, dar nu lăsa niciodată să se vadă. Voia ca copiii ei să aibă o viață mai bună decât a ei, plină de oportunități și confort. Totuși, în ciuda eforturilor ei, exista o tensiune nespusă care plutea în aer, un sentiment de neliniște pe care nimeni nu-l putea explica.

Nora, cea mai mare, lipsea de la masă. Plecase la facultate cu câteva luni în urmă, iar absența ei era resimțită profund de toată lumea. Camelia își simțea fiica lipsă teribil, dar era mândră de realizările Norei. Speră că într-o zi, toți copiii ei vor urma exemplul Norei și își vor construi vieți de succes.

În timp ce copiii mâncau, Camelia îi privea cu un amestec de dragoste și îngrijorare. Andrei, copilul mijlociu, era tăcut și retras. Întotdeauna fusese un băiat sensibil, iar presiunile adolescenței îl apăsau greu. Mihai, cel mai mic, era plin de energie și năzbâtii, dar chiar și el părea abătut în seara aceea. Ana, singura fată la masă, era o imagine a concentrării, tăind cu grijă mâncarea în bucăți mici.

„Cum a fost la școală azi?” întrebă Camelia, rupând tăcerea.

„Bine,” mormăi Andrei, fără să ridice privirea de la farfurie.

„Bine,” spuse Mihai, vocea lui lipsită de entuziasmul obișnuit.

Ana doar dădu din cap, ochii ei fiind concentrați pe mâncare.

Camelia suspină în sinea ei. Știa că ceva îi deranja pe copii, dar nu știa cum să ajungă la ei. Întotdeauna se mândrise că este o mamă bună, dar în ultima vreme simțea că eșuează. Greutatea responsabilităților devenea prea mare de suportat și se temea că pierde legătura cu copiii ei.

După cină, copiii s-au retras în camerele lor, lăsând-o pe Camelia singură în bucătărie. A început să facă curat, mintea ei fiind plină de îngrijorări. Se gândea la facturile care trebuiau plătite, la cumpărăturile care trebuiau făcute și la lista nesfârșită de treburi care o așteptau. Dar cel mai mult, se gândea la copiii ei și la distanța tot mai mare dintre ei.

În timp ce spăla vasele, lacrimile au început să-i umple ochii. Se simțea copleșită și neajutorată, prinsă într-un ciclu de muncă și îngrijorare. Voia să fie acolo pentru copiii ei, să-i sprijine și să-i ghideze, dar nu știa cum. Simțea că îi dezamăgește, iar gândul acesta era aproape prea greu de suportat.

A doua dimineață, Camelia s-a trezit devreme, așa cum făcea întotdeauna. A pregătit micul dejun pentru copiii ei și s-a pregătit pentru muncă. În timp ce ieșea din casă, s-a uitat înapoi la copiii ei adormiți, simțind un fior de tristețe în inimă. Speră că ziua de azi va fi diferită, că va găsi o cale să reducă distanța dintre ei.

Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, iar săptămânile în luni, distanța doar creștea. Andrei devenea tot mai retras, Mihai tot mai neliniștit, iar Ana tot mai distantă. Camelia continua să muncească neobosit, dar efortul își punea amprenta. Simțea că își pierde copiii și nu știa cum să oprească asta.

Într-o seară, când copiii s-au așezat la cină, Camelia lipsea vizibil. Fusese la muncă până târziu, încercând să facă rost de bani. Copiii mâncau în tăcere, greutatea absenței mamei lor apăsându-le inimile. Le era dor de ea, dar nu știau cum să-i spună. Nu știau cum să reducă distanța care crescuse între ei.

Pe măsură ce terminau masa, Andrei se uită în jurul mesei, un sentiment de tristețe cuprinzându-l. Îi era dor de zilele când familia lor se simțea întreagă, când mama lor era mereu acolo pentru ei. Îi era dor de căldura și confortul prezenței ei și se temea că nu le vor mai avea niciodată.

Copiii au curățat masa și s-au retras în camerele lor, fiecare pierdut în propriile gânduri. Nu știau ce le rezervă viitorul, dar știau că lucrurile nu vor mai fi la fel. Le era dor de mama lor și de sentimentul de siguranță pe care ea îl oferea. Dar cel mai mult, le era dor de sentimentul de a fi o familie.