Când dragostea de mamă se măsoară în bani: Povestea mea cu Irina

— Mamă, nu înțelegi! Nu pot să mă descurc fără ajutorul tău! Irina țipa la telefon, vocea ei tremurând între furie și disperare. Era a treia oară în luna aceea când îmi cerea bani. Mă uitam la pensia mea de 2.100 de lei, la lista cu medicamentele pe care trebuia să le cumpăr și la frigiderul aproape gol. Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul.

— Irina, nu mai pot. Nu mai am de unde. Am muncit toată viața pentru tine, dar acum… trebuie să mă gândesc și la mine.

A urmat o tăcere grea, ca o ceață densă care se așterne peste un câmp părăsit. Apoi, fără să spună altceva, a închis. Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătând haotic și cu ochii umezi. M-am uitat la poza lui Vlad, nepotul meu de șase ani, zâmbind larg într-o zi de vară la țară. Nu-l mai văzusem de două luni.

Mă numesc Mariana și am 65 de ani. Am crescut-o pe Irina singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit când ea avea doar patru ani. Am lucrat ca vânzătoare la alimentara din cartier și făceam curățenie la două familii din oraș ca să-i pot cumpăra haine frumoase și să-i plătesc meditațiile la matematică. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Sau cel puțin așa am crezut eu.

Când a intrat la facultate în București, am făcut un credit ca să-i plătesc chiria și să-i trimit bani de buzunar. Îmi amintesc cum mă suna plângând că nu se descurcă printre străini, iar eu îi promiteam mereu că va fi bine. După ce s-a căsătorit cu Radu și l-a născut pe Vlad, am continuat să-i ajut: bani pentru grădiniță privată, pentru excursii, pentru ratele la mașină.

Acum, după patruzeci de ani de muncă, pensia mea abia îmi ajunge pentru strictul necesar. Dar Irina nu vede asta. Pentru ea, sunt tot mama care rezolvă orice problemă cu un transfer bancar.

Într-o duminică friguroasă de martie, am încercat să o sun din nou. Vocea i-a fost rece:

— Sunt ocupată, mamă. Poate altădată.

— Dar Vlad? Pot să-l aud măcar?

— E la engleză online. Te sunăm noi când avem timp.

Nu m-au sunat niciodată.

Am început să mă întreb dacă tot ce am făcut a fost greșit. Poate că i-am dat prea mult și nu am învățat-o ce înseamnă responsabilitatea sau recunoștința. Poate că am vrut atât de mult să nu-i lipsească nimic încât am uitat să-i arăt că dragostea nu se măsoară în bani.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului.

— Mariana, dragă, copiii din ziua de azi… nu mai știu ce-i sacrificiul. Și eu am trecut prin asta cu băiatul meu. Nu te lăsa doborâtă!

Dar cum să nu mă doară? Cum să nu mă simt inutilă când singurul meu copil mă respinge doar pentru că nu mai pot să-i dau bani?

Într-o zi, m-am hotărât să merg neanunțată la ei acasă. Am luat autobuzul până în cartierul lor nou construit și am sunat la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu, jenat:

— Mariana… Irina nu e acasă.

— Dar Vlad?

— E la bunicii din partea mea…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat fără să spun nimic, simțind privirile curioase ale vecinilor lor tineri și eleganți.

Seara aceea am plâns până târziu. M-am gândit la toate serile când veneam acasă obosită și totuși îi citeam Irinei povești sau îi făceam clătite ca să o văd zâmbind. La toate zilele când îmi doream doar o vorbă bună sau o îmbrățișare de la ea.

Au trecut săptămâni fără niciun semn de la Irina sau Vlad. Într-o zi, am primit un mesaj sec: „Mamă, dacă nu poți să ne ajuți financiar, te rog să ne respecți decizia de a sta departe pentru o perioadă.”

Am recitit mesajul de zeci de ori. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o mamă obosită care nu mai poate da nimic în afară de dragoste.

Într-o seară, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai veche, Lenuța. Ea mi-a spus:

— Mariana, poate e timpul să te gândești și la tine. Să-ți găsești bucurii mici: o carte bună, o plimbare în parc… Poate într-o zi Irina va înțelege ce ai făcut pentru ea.

Dar cum să-mi găsesc liniștea când sufletul mi-e sfâșiat de dorul nepotului? Cum să accept că fiica mea mă vede doar ca pe un portofel?

M-am înscris la un club de lectură la bibliotecă și am început să merg la biserică duminica dimineața. Încerc să-mi umplu zilele cu ceva care să-mi aline durerea. Dar nimic nu poate umple golul lăsat de absența Irinei și a lui Vlad.

Uneori visez că intru pe ușa lor și Vlad aleargă spre mine strigând „Buni!”. Alteori mă trezesc plângând, întrebându-mă unde am greșit.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate sunt multe mame ca mine care au dat totul copiilor lor și acum se simt abandonate când nu mai pot oferi bani.

Mă întreb: oare dragostea părintească ar trebui condiționată de ajutor material? Sau ar trebui ca recunoștința și iubirea să fie suficiente?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul la liniște sufletească?