Totul pentru o semnătură: Povestea unei mame între trădare și speranță

— Trebuie să semnezi totul pe numele meu! De ce ai crezut-o pe ea? Vrea doar să te păcălească! — vocea lui Rareș răsuna în bucătăria mică, spartă doar de țiuitul ceainicului. Era târziu, iar Ana, fiica mea de șapte ani, dormea liniștită în camera ei, cu păpușa preferată strânsă la piept. M-am oprit cu mâna pe cana de ceai, simțind cum inima mi se strânge. Rareș, băiatul meu cel mare, stătea în prag, cu ochii injectați de furie și neîncredere.

Nu mai eram demult o familie. De când Mihai, soțul meu, a plecat fără să privească înapoi, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. Într-o zi de luni, la fel de banală ca oricare alta, Mihai m-a sunat și mi-a spus că nu se mai întoarce. „M-am îndrăgostit de altcineva. Îmi pare rău.” Atât. Fără explicații, fără lacrimi. Știam că ceva nu e în regulă de luni bune — mirosul străin de parfum pe hainele lui, mesajele ascunse pe telefon, privirea pierdută la cină. Dar când adevărul a venit, a durut mai tare decât orice bănuială.

Rareș nu mi-a iertat niciodată despărțirea. Avea douăzeci și trei de ani și credea că eu sunt vinovată pentru tot. „Dacă ai fi fost mai atentă… dacă nu l-ai fi cicălit mereu…” Acum, după ce Mihai a plecat cu tot cu economiile noastre și a cerut divorțul, Rareș s-a transformat din băiatul blând într-un tânăr plin de resentimente. A început să vină tot mai rar acasă, iar când venea, era doar ca să ceară bani sau să mă acuze că vreau să-i iau partea Anei.

În seara aceea, Rareș a venit cu un contract printat. „Semnează aici. Îmi dai mie dreptul pe apartament. Ana e mică, nici nu știe ce se întâmplă.” Am simțit cum mă sufoc. „Rareș, nu pot să fac asta. Ana are dreptul la jumătatea ei. E sora ta.”

— Nu vezi că te manipulează? Ești slabă! Tata a plecat din cauza ta și tu tot nu înveți nimic!

Am vrut să-i spun cât de mult mă doare fiecare cuvânt al lui, dar am rămas tăcută. M-am gândit la nopțile când îl legănam bolnav, la zilele când îi făceam sandvișuri pentru școală, la serile când îi citeam povești. Cum putea copilul meu să-mi ceară așa ceva?

— Rareș, nu pot să semnez. Nu e corect față de Ana.

A izbucnit într-un râs amar:

— Corect? Ce e corect în viața asta? Tata a plecat cu tot cu banii noștri! Tu stai aici și plângi după el! Eu trebuie să mă descurc singur!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul rece și inima frântă. M-am dus la Ana și am privit-o dormind. Era atât de liniștită… Nu știa nimic despre războaiele din jurul ei.

A doua zi dimineață, am găsit un mesaj de la Mihai: „Rareș mi-a spus că vrei să-i dai apartamentul doar Anei. Nu e corect.” Am simțit cum mi se taie respirația. Rareș vorbise cu el pe ascuns. M-am simțit trădată din nou.

Am încercat să vorbesc cu Rareș la telefon:

— Te rog, hai să discutăm ca o familie…

— Nu mai am familie! — mi-a răspuns el scurt.

În zilele care au urmat, am mers la avocat. Mi-a explicat că legea protejează drepturile ambilor copii. Dar Rareș insista: „Dacă nu semnezi, nu mai vreau să aud de tine!”

Seara, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

Am strâns-o la piept și i-am spus doar atât:

— Pentru că uneori oamenii mari uită cât de mult se iubesc.

Au trecut luni întregi în care Rareș nu mi-a mai vorbit. Îl vedeam doar pe rețelele sociale, râzând cu prietenii lui sau postând poze din cluburi. Într-o zi, l-am întâlnit întâmplător la supermarket. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Rareș… te rog…

— Lasă-mă în pace! — a spus printre dinți și a trecut mai departe.

Într-o noapte, am primit un telefon de la el:

— Mami… am nevoie de bani… am făcut o prostie…

Vocea lui era spartă de lacrimi. Am alergat la el fără să stau pe gânduri. L-am găsit într-un apartament murdar, cu datorii la jocuri de noroc și prieteni dubioși care îl presau să plătească.

— De ce ai ajuns aici? — l-am întrebat printre suspine.

— Pentru că nu mai am pe nimeni… Tata nu mă ajută… Tu ai ales-o pe Ana…

L-am luat acasă și i-am făcut ceaiul preferat cu lămâie și miere. Am stat lângă el toată noaptea. Dimineața mi-a spus încet:

— Îmi pare rău… Am fost nedrept…

Nu l-am certat. L-am ținut doar în brațe.

Azi suntem tot trei: eu, Ana și Rareș. Nu e ușor. Rareș merge la terapie și încearcă să-și găsească drumul. Mihai nu ne mai caută. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că nu am cedat presiunii lui Rareș sau dacă ar fi trebuit să sacrific totul pentru liniște.

Dar știu că dragostea adevărată nu se măsoară în acte sau apartamente.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: oare cât de mult poate greși o mamă până când copiii ei o iartă? Sau poate iertarea începe atunci când încetăm să ne mai judecăm unii pe alții?