Între recunoștință și dorință: Povestea mea cu bunica

— Ela, ai pus zahăr în ceai? vocea bunicii răsună slab din sufragerie, în timp ce eu mă chinuiam să deschid borcanul cu dulceață de vișine.

— Da, mamă-mare, două lingurițe, cum îți place ție, răspund eu, încercând să-mi ascund neliniștea din glas.

E miercuri după-amiază și soarele apune peste blocurile cenușii din cartierul Drumul Taberei. De doisprezece ani, de când tata a murit și mama s-a mutat la țară, eu am rămas aici, cu bunica. Am crescut printre mirosuri de cozonac și povești despre război, printre griji de facturi și vizite la medic. Am renunțat la multe: la facultatea din Cluj, la prieteniile care nu au rezistat distanței, la visele mele de a lucra în publicitate. Dar nu m-am plâns niciodată. Bunica era tot ce mai aveam.

În ultima vreme însă, gândul la viitor mă apasă ca o piatră rece pe piept. Apartamentul acesta cu două camere, plin de amintiri și fotografii vechi, e singura mea siguranță. Știu că dacă bunica nu face ceva acum, după ce nu va mai fi, rudele de la țară — verișoara Mioara și unchiul Gică — vor veni ca niște vulturi să ceară partea lor. Ei n-au trecut pe aici nici măcar de Crăciun. Eu am fost aici zi de zi: am schimbat pansamente, am gătit, am plâns în baie când nu mă vedea nimeni.

Dar cum să-i spun? Cum să-i cer bunicii mele să-mi lase apartamentul? Nu vreau să creadă că o iubesc pentru ce are. Mă tem că o voi răni sau că va crede că a venit vremea să plece. Și totuși, dacă nu vorbesc acum, risc să pierd totul.

În seara aceea, după ce i-am adus ceaiul și am așezat-o pe fotoliu cu pătura pe genunchi, m-am așezat lângă ea. Mirosea a levănțică și a cremă de mâini.

— Ela, tu ai grijă de mine ca nimeni altcineva. Să știi că nu uit asta niciodată, îmi spune ea din senin.

M-am uitat la mâinile ei subțiri, cu pielea ca hârtia. Am simțit un nod în gât.

— Bunico… pot să te întreb ceva?

— Sigur, fata mea. Spune.

Am ezitat. Mi-am frământat mâinile până mi-au amorțit degetele.

— Te-ai gândit vreodată… adică… ce se va întâmpla cu apartamentul după… după ce nu vei mai fi?

A tăcut preț de câteva secunde care mi s-au părut ore.

— De ce mă întrebi asta? Ai nevoie de ceva? Ai grijă să nu te necăjească nimeni după ce mă duc?

— Nu… adică… știi că eu n-am altundeva unde să merg. Și… mi-e teamă că rudele vor veni și mă vor da afară. Eu… doar atât voiam să știu dacă… te-ai gândit să faci ceva cu actele.

Bunica a oftat adânc. Am văzut cum i se umezesc ochii.

— Ela, tu ești sufletul meu. Dar nu vreau să crezi că te țin lângă mine pentru apartament. Știu că ai renunțat la multe pentru mine. Dar lumea vorbește urât când e vorba de moșteniri…

— Nu-mi pasă de lume! am izbucnit eu. Eu doar… vreau să fiu liniștită că nu rămân pe drumuri.

A tăcut din nou. Apoi mi-a luat mâna între palmele ei reci.

— O să mă gândesc, fata mea. Dar promite-mi că nu te vei certa cu nimeni pentru niște pereți goi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era vorba doar de niște pereți — era casa copilăriei mele, locul unde tata încă zâmbea din fotografii și unde fiecare colț avea povestea lui.

În zilele următoare am simțit o tensiune ciudată între noi. Bunica era mai tăcută, iar eu mă simțeam vinovată că am deschis subiectul. Într-o duminică, când făceam ordine prin dulapuri, am găsit o scrisoare veche de la mama către bunica: „Ela e tot ce avem mai bun. Ai grijă de ea.”

Am plâns în tăcere pe holul mic și întunecat. M-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar contează sau dacă lumea va vedea doar o nepoată lacomă care vrea apartamentul bătrânei.

La câteva zile după aceea, a venit Mioara pe neașteptate. A adus o pungă cu portocale și a început să vorbească tare despre cât de greu îi este la țară.

— Mătușă, dacă ai nevoie de ceva, spune-mi! Să știi că noi suntem aici pentru tine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunica a zâmbit forțat.

— Mulțumesc, Mioara. Ela are grijă de mine zi de zi. Ea știe tot ce trebuie.

Mioara s-a uitat la mine cu ochii mici și reci.

— Da’ să nu uiți că suntem familie toți! Când vine vremea, trebuie să fim corecți…

După ce a plecat Mioara, bunica m-a chemat lângă ea.

— Ela, am vorbit cu notarul. O să fac actele pe numele tău cât încă pot semna cu mâna mea. Dar te rog… ai grijă să nu te războiești cu rudele după ce mă duc.

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns.

— Nu-mi pasă de nimic altceva decât de tine! Nu vreau decât să știu că sunt în siguranță aici…

Au trecut câteva luni de atunci. Bunica încă trăiește și ne bem ceaiul împreună în fiecare seară. Actele sunt făcute, dar liniștea nu s-a întors pe deplin în sufletul meu. Mă întreb uneori dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o fără să vreau.

Oare câți dintre noi nu trăim cu frica asta — că dragostea noastră va fi pusă la îndoială atunci când vine vorba de moșteniri? Voi cum ați fi procedat în locul meu?