Cinci ani mai târziu: Gustul amar al iubirii de mamă

— Irina, nu poți să pleci iar! Mara are febră și plânge după tine!
Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului din Ploiești, iar eu, cu rucsacul pe umăr și ochii roșii de nesomn, simțeam cum mă strânge ceva în piept. Mă uitam la ceas: mai aveam zece minute până la trenul spre București.
— Mamă, am seminar important. Nu pot lipsi iar! O să mă dau afară de la facultate dacă mai ratez cursuri.
— Dar Mara? E copilul tău, Irina! Nu e doar responsabilitatea noastră!
Am simțit cum mă înmoaie cuvintele ei, dar m-am întors cu spatele și am ieșit pe ușă. Mara avea doar șase luni atunci. Plângea în brațele bunicii, iar eu fugeam de acasă ca să nu mă prăbușesc.

Așa au trecut anii. Eu la București, încercând să termin facultatea de Litere, să lucrez part-time la o cafenea din centru, să uit că am lăsat acasă o fetiță care creștea fără mine. Părinții mei au devenit părinții ei. Eu eram „Irina”, fata care venea din când în când cu jucării și haine noi, dar care nu știa să-i aline durerile de burtică sau să-i spună povești seara.

— De ce nu stai cu noi mai mult? mă întreba tata într-o seară, când m-am întors acasă după două luni.
— Nu pot, tata. Trebuie să termin facultatea. Să am un viitor pentru mine și pentru Mara.
— Viitorul ei e acum, Irina. Nu peste cinci ani.

Nu l-am ascultat. Am crezut că fac ce trebuie. Am crezut că sacrificiul meu e pentru ea. Dar adevărul era că fugeam de responsabilitate, de frică, de rușine. Fugeam de mine însămi.

Într-o zi de noiembrie, când Mara avea aproape cinci ani, telefonul a sunat la ora trei dimineața. Era mama.
— Irina… tatăl tău a avut un accident cu mașina. Suntem la spital…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am luat primul tren spre Ploiești, cu sufletul făcut praf. În salonul rece al spitalului, mama plângea în tăcere. Tata era pe pat, cu fața palidă și ochii închiși. Mara stătea pe un scaun, cu păpușa în brațe, privind în gol.

— Mami… unde ai fost? a șoptit ea când m-a văzut.
Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe. Era atât de mică și totuși atât de grea povara dintre noi.

Tata nu s-a mai trezit niciodată. L-am pierdut atunci și odată cu el am pierdut și ultima fărâmă de copilărie pe care o mai aveam. Mama s-a închis în ea însăși, iar Mara a început să se teamă de orice zgomot mai puternic.

Am rămas singure trei generații sub același acoperiș: mama, eu și Mara. Dar între noi era un zid gros de tăcere și reproșuri nerostite.

— Irina, trebuie să fii mamă acum! Nu mai poți fugi! mi-a spus mama într-o seară, cu vocea stinsă.
— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă mă mai vrea…
— Ești mama ei! Nimeni nu poate lua locul ăsta!

Am încercat să mă apropii de Mara. Să-i citesc povești, să-i fac clătite dimineața, să-i pieptăn părul blond ca al meu. Dar ea mă privea cu ochi mari și neîncrezători.

— De ce ai plecat? De ce nu ai stat cu mine?

Nu am avut răspunsuri. Doar lacrimi și regrete.

Într-o zi, am găsit-o pe Mara desenând o familie: o fetiță, o bunică și un bunic. Eu nu eram acolo.

— Unde sunt eu? am întrebat încet.
Ea s-a uitat la mine și a ridicat din umeri:
— Tu ești la București…

Atunci am simțit cu adevărat cât am pierdut. Cât de mult rău poate face absența unei mame. Cât de greu se repară o inimă frântă de prea multe ori.

Am început să merg cu ea la psiholog. Să vorbim despre sentimentele noastre. Să încercăm să ne cunoaștem din nou.

— Mami… dacă promit că nu mai pleci niciodată, pot să te iubesc din nou?

Am plâns atunci ca niciodată. Am promis că nu voi mai fugi niciodată.

Au trecut luni până când Mara a început să-mi spună „mami” fără teamă sau ezitare. Au trecut ani până când am simțit că suntem din nou o familie.

Dar gustul amar al regretului nu dispare niciodată complet. Îl port cu mine ca pe o rană veche care se deschide la fiecare aniversare ratată sau fiecare vis spulberat.

Acum Mara are zece ani și mă ține de mână când traversăm strada. Mama e mai bătrână și mai obosită, dar zâmbește când ne vede împreună.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult rău putem face celor pe care îi iubim fără să vrem? Și cât timp ne ia să reparăm ceea ce am stricat?