Căsătoria Secretă a lui Vlad: Povestea unei Alegeri Dificile

— Vlad, tu chiar crezi că fata asta e potrivită pentru tine? Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Tata vitreg, Sorin, tăcea cu privirea în farfurie, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Ana, iubita mea, stătea cu mâinile strânse în poală, încercând să zâmbească politicos.

— Mamă, Ana e o fată bună. O iubesc. Nu cred că asta ar trebui să conteze atât de mult… am încercat să spun, dar m-am oprit când am văzut privirea ei tăioasă.

— Nu contează? Vlad, tu nu vezi? Ea nu e ca noi. Familia ei… nici nu știu ce să spun. Și ce-i cu planurile astea de a pleca în străinătate? Tu ai uitat cine ești?

Am simțit cum mă sufoc. De când murise tata biologic, Sorin fusese ca un tată pentru mine. Dar acum, când trebuia să mă simt susținut, eram singur. Ana și cu mine visam să plecăm la studii în Olanda, să ne construim viața acolo. Dar pentru mama și Sorin, asta era o trădare.

În acea seară, după ce Ana a plecat, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și mi-a spus încet:

— Vlad, te rog… nu mă face să te pierd. Nu vreau să te văd rătăcind prin lume cu o fată care nu te merită.

Am simțit lacrimile în ochi. Nu voiam să aleg între familia mea și Ana. Dar știam că dacă rămân aici, voi muri pe dinăuntru.

Au trecut luni de zile în care am încercat să le explic părinților mei că Ana mă face fericit. Ei au refuzat să o mai primească în casă. Am început să mint: spuneam că merg la bibliotecă, dar de fapt mă întâlneam cu ea. Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ana mi-a spus:

— Vlad, hai cu mine la Rotterdam. Putem începe de la zero. Dacă nu acum, atunci când?

Am privit-o lung. Știam că dacă plec fără să le spun părinților mei adevărul, îi voi răni. Dar dacă rămâneam, mă pierdeam pe mine însumi.

Am decis să plecăm. Am strâns câteva haine într-un rucsac și am luat trenul spre Budapesta, apoi avionul spre Olanda. În Rotterdam ne-am găsit o garsonieră mică și am început să lucrăm: eu la un restaurant românesc, Ana la o florărie.

După un an, am cerut-o în căsătorie pe Ana pe malul unui canal luminat de felinare. A plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Vlad… părinții tăi? Ce le vom spune?

— Nu acum. Nu vreau să le stric liniștea. O să le spunem când vor fi pregătiți.

Ne-am căsătorit civil la primăria din Rotterdam, doar cu doi prieteni români ca martori. Am trimis o poză pe WhatsApp unui prieten din țară și i-am spus să nu spună nimănui.

Timpul a trecut și dorul de casă a început să doară. Mama îmi scria mesaje scurte: „Ești bine? Ai mâncat?” Sorin trimitea poze cu grădina noastră din Ploiești.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Vlad… am auzit că te-ai însurat! Cum ai putut? De ce nu ne-ai spus?

Mi s-a tăiat respirația. Prietenul meu trădase secretul fără să vrea.

— Mamă… n-am vrut să vă supăr. Am vrut doar să fiți liniștiți…

— Liniștiți? Tu ne-ai rupt sufletul! Cum ai putut să faci asta?

Sorin a luat telefonul:

— Vlad, dacă ai ales-o pe ea și nu pe noi, atunci să-ți fie de bine! Să nu te mai întorci!

Am simțit cum tot ce construisem se prăbușește peste mine. Ana m-a ținut în brațe toată noaptea.

Au trecut luni fără niciun semn de la ei. M-am simțit vinovat și furios în același timp. De ce trebuia să aleg între dragostea pentru Ana și dragostea pentru părinții mei?

Într-o zi am primit un plic din România: era o scrisoare de la mama. Scrisul ei tremurat spunea:

„Vlad, mi-e dor de tine. Poate n-am știut să te ascult sau să te înțeleg. Dar ești fiul meu și te iubesc orice ai face. Dacă vrei să vii acasă cu Ana, ușa noastră e deschisă.”

Am plâns ca un copil.

Când ne-am întors acasă pentru prima dată după doi ani, mama a plâns la ușă și a îmbrățișat-o pe Ana fără cuvinte. Sorin a dat mâna cu mine și mi-a spus:

— Să fii fericit, băiete! Asta contează.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru din Rotterdam și mă gândesc: Oare câți tineri ca mine au fost puși vreodată să aleagă între familie și iubire? Merită adevărul spus oricât ar durea sau uneori e mai bine să protejezi liniștea celor dragi cu o minciună? Voi ce ați fi făcut în locul meu?