Am adus-o pe mama la noi acasă — credeam că va fi bine, dar am greșit…

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună din bucătărie, spartă de oboseală și frustrare. Mă opresc în prag, cu mâinile pline de vase murdare, și-l privesc. Mama stă la masă, cu fața încruntată, răsfoind ziarul, iar copiii se ceartă pe telecomandă în sufragerie. Simt cum mă strânge pieptul.

Totul a început acum șase luni, când am decis să o aduc pe mama la noi. Tata murise de câteva luni, iar ea rămăsese singură în apartamentul lor din Drumul Taberei. Plângea la telefon în fiecare seară, spunând că nu mai are pentru ce să trăiască. M-am gândit că dacă ar fi lângă noi, cu nepoții și cu mine, viața ei ar avea din nou sens. Vlad a fost de acord, deși am văzut o umbră de îndoială în ochii lui.

Primele zile au fost liniștite. Mama gătea sarmale și plăcinte, copiii erau încântați de poveștile ei. Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Mama comenta mereu cum îmi cresc copiii: „Pe vremea mea, nu se vorbea așa cu părinții!”, „Nu-i mai lăsa atâta la televizor!” sau „Vlad nu știe să repare nimic prin casă?”. Vlad încerca să ignore, dar îl vedeam cum se închide în el.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Vlad mi-a spus:
— Simona, nu vreau să te pun într-o situație imposibilă, dar nu mai suport. Parcă nu mai e casa noastră.

Am simțit un nod în gât. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam să-mi las mama singură. Am încercat să vorbesc cu ea:
— Mamă, poate ar trebui să fii puțin mai blândă cu Vlad și cu copiii. Fiecare are felul lui de a fi…
— Eu spun adevărul! Dacă nu vă convine, spuneți-mi și plec!

A doua zi dimineață, mama făcea bagajele. Am găsit-o plângând în dormitor.
— Nu vreau să vă stric viața…
Am rugat-o să rămână. Copiii au început să plângă și ei: „Buni, nu pleca!”

A rămas. Dar tensiunea a crescut. Vlad venea tot mai târziu acasă. Copiii se ascundeau în camerele lor. Eu eram prinsă la mijloc — între datoria față de mama și dragostea pentru familia mea.

Într-o duminică, am încercat să facem o masă împreună. Mama a criticat mâncarea lui Vlad:
— Nu știu cum poți mânca așa ceva… Pe vremea mea, bărbații nu intrau în bucătărie!
Vlad a trântit farfuria și a ieșit din casă fără să spună nimic.

M-am dus după el, l-am găsit pe bancă în fața blocului.
— Simona, nu mai pot. Ori eu, ori ea…
Am simțit că mă prăbușesc.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Mama plângea în dormitorul ei, Vlad dormea pe canapea, iar copiii mă întrebau de ce suntem toți supărați.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:
— Simona, ai slăbit mult… Ce se întâmplă?
I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela mi-a spus:
— Și eu am trecut prin asta cu tata… Am găsit un centru de zi unde mergea de două ori pe săptămână. S-a simțit util și eu am putut respira.

Seara am adus vorba despre asta acasă.
— Mamă, poate ți-ar plăcea să mergi la un club de pensionari? Să socializezi…
— Vrei să scapi de mine? Nu-ți mai trebuie mama ta?

M-am simțit vinovată. Dar Vlad m-a luat de mână:
— Simona, trebuie să găsim o soluție pentru toți. Nu putem trăi așa.

Au urmat săptămâni de discuții, certuri și împăcări. Mama a acceptat până la urmă să meargă la clubul pensionarilor din cartier. A început să iasă la plimbare cu vecinele ei de vârstă. Acasă era mai liniște. Dar relația dintre mine și Vlad rămânea rece.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Vlad mi-a spus:
— Simona, te iubesc, dar nu vreau să ne pierdem unul pe altul din cauza trecutului tău sau al meu. Trebuie să fim o echipă.
L-am îmbrățișat și am plâns amândoi.

Mama s-a schimbat puțin — e mai veselă când vine acasă și povestește ce a făcut la club. Dar uneori încă simt privirea ei critică atunci când îi dau copiilor pizza sau când Vlad spală vasele.

M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine aducând-o pe mama la noi. Poate că sacrificiul pentru părinți nu trebuie să fie total — poate că fiecare are nevoie de spațiul lui ca să poată iubi cu adevărat.

Acum stau pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi aud copiii râzând în sufragerie și pe Vlad fredonând ceva în bucătărie. Mama citește liniștită în camera ei. Poate că nu există soluții perfecte — doar compromisuri care ne ajută să mergem mai departe.

Oare cât putem sacrifica din fericirea noastră pentru cei pe care îi iubim? Și cine decide unde e limita? Ați trecut și voi prin asta?