Adevărul pe care l-am ascuns: Poveste despre bani, încredere și dragoste

— Irina, iar ai venit târziu. Unde ai fost de data asta? vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit în prag, cu geanta strânsă la piept, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Am avut o ședință prelungită la birou, am anunțat, încercând să-mi păstrez calmul. Dar știam că nu mă crede. De câteva luni, totul se schimbase între noi. Nu mai eram echipa aceea care râdea la miezul nopții, ci doi străini care se priveau cu suspiciune.

Totul a început când am primit promovarea la firmă. Salariul meu a crescut brusc, iar eu am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Radu era șomer de aproape un an, după ce fabrica la care lucra s-a închis. Îl vedeam cum se luptă cu frustrările lui, cum evită privirile vecinilor și cum își ascunde CV-ul sub teancul de ziare. Nu am avut curajul să-i spun că acum eu aduc aproape tot venitul în casă. Mi-era teamă să nu-l rănesc și mai tare.

— Nu mi-ai spus niciodată cât câștigi acum, mi-a zis într-o seară, cu voce joasă. — Ce ascunzi de mine?

Am simțit cum mă strânge stomacul. — Nu ascund nimic, Radu. Doar că nu vreau să te simți prost…

A izbucnit: — Nu vreau mila ta! Eu sunt bărbatul în casa asta!

Am tăcut. În fiecare zi, tăcerea dintre noi creștea ca o umbră care înghite totul. Mama îmi spunea la telefon: — Fii atentă, Irina! Banii aduc necazuri dacă nu sunteți sinceri unul cu altul.

Dar cum să-i spun? Cum să-i spun că eu plătesc ratele, facturile, mâncarea? Că eu îi cumpăr medicamentele tatălui lui? Că fără mine, totul s-ar prăbuși?

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a întrebat direct:

— Radu, ai găsit ceva de lucru?

Radu a roșit și a dat din umeri. Eu am schimbat repede subiectul, dar privirile părinților mei spuneau totul. După ce au plecat, Radu a trântit ușa dormitorului și nu mi-a vorbit toată noaptea.

Într-o zi, când am ajuns acasă mai devreme decât de obicei, l-am găsit răscolind prin sertarele mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat speriată.

— Vreau să știu adevărul! Cât câștigi? De ce nu-mi spui?

Am izbucnit în plâns. — Pentru că mi-e frică! Pentru că nu vreau să te pierd!

S-a uitat la mine lung, apoi a ieșit fără să spună nimic. În seara aceea nu s-a mai întors acasă.

Au urmat zile lungi de tăcere și nopți nedormite. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, m-a sunat:

— Irina, trebuie să vorbești cu el. Nu poți construi o relație pe secrete.

Dar cum să repar ceva ce deja se rupsese?

După o săptămână, Radu s-a întors doar ca să-și ia câteva haine.

— Nu pot trăi cu gândul că tu ești stâlpul casei și eu… nimic. M-ai mințit. Ai crezut că mă protejezi, dar m-ai făcut să mă simt inutil.

Am încercat să-l opresc:

— Radu, te rog! Am făcut-o din iubire! Am vrut doar să ne fie bine!

Dar el a plecat fără să privească înapoi.

Au trecut luni de atunci. Casa e mai goală ca niciodată. Munca mă ține ocupată, dar serile sunt reci și tăcute. Uneori mă uit la poza noastră de la nuntă și mă întreb unde am greșit.

Poate că adevărul doare mai puțin decât minciuna spusă din dragoste. Poate că ar fi trebuit să am curajul să fiu sinceră de la început.

Oare câți dintre noi alegem tăcerea crezând că protejăm pe cei dragi? Și cât ne costă această alegere?