Umbra sub acoperișul de azbociment: Povestea unei familii care aproape m-a frânt

— Dorina, nu mai bate cu piciorul în podea, că-l trezești pe taică-tu! vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile sub pătură. Era trecut de miezul nopții, iar pereții subțiri ai casei noastre din satul Văleni nu lăsau loc pentru intimitate sau alinare. Deasupra, acoperișul de azbociment trosnea la fiecare adiere de vânt, ca și cum ar fi vrut să-mi amintească mereu că nu există scăpare.

Am crescut cu frica în sânge. Tata, Ion, era un om aspru, cu mâini crăpate de muncă și ochi reci ca oțelul. Nu ridica vocea des, dar când o făcea, toată casa amuțea. Mama, Elena, era umbra lui, mereu cu privirea în pământ, mereu cu grijă să nu-l supere. Eu eram copilul care nu trebuia să deranjeze, să întrebe sau să viseze prea mult.

Într-o seară de toamnă, când aveam doisprezece ani, am auzit pentru prima dată adevărul care avea să mă urmărească ani la rând. Stăteam la masa din bucătărie, încercând să-mi fac temele la lumina slabă a lămpii. Tata a intrat brusc, cu pași grei și miros de țuică. — Ce faci acolo, fată? — Învăț pentru teză, am șoptit. — Degeaba înveți, oricum n-o să ajungi nimic! La noi în familie nimeni n-a trecut de opt clase. Nu te mai prosti cu cărțile!

Atunci am simțit pentru prima dată că nu aparțin locului aceluia. Cuvintele lui au fost ca un verdict: nu ai voie să visezi mai mult decât ți s-a dat. Dar eu visam. Visam la orașe mari, la facultate, la o viață fără frică.

Anii au trecut și tensiunile din casă s-au adâncit. Fratele meu mai mare, Radu, a început să lipsească nopțile și să vină acasă doar când avea nevoie de bani sau mâncare. Tata îl certa, mama plângea pe ascuns, iar eu eram prinsă la mijloc între două lumi care se urau fără să recunoască.

Într-o zi de iarnă, când gerul crăpa geamurile și soba abia făcea față frigului, am găsit o scrisoare ascunsă în dulapul mamei. Era de la o femeie pe care nu o cunoșteam: „Elena, nu pot să mai țin secretul acesta. Dorina trebuie să știe cine e tatăl ei adevărat.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat la mama cu scrisoarea în mână.

— Mamă, ce e asta? Cine e femeia asta? Cine e tatăl meu?

Mama a izbucnit în plâns. — Dorina… am vrut să-ți spun demult. Ion nu e tatăl tău biologic. Te-am avut cu altcineva, înainte să mă mărit cu el. Dar dacă ar fi aflat… ne-ar fi alungat pe amândouă.

Am simțit un amestec de furie și ușurare. Toată viața mă simțisem străină în propria familie și acum aveam o explicație. Dar adevărul nu a adus liniște, ci și mai mult haos.

În acea seară, l-am confruntat pe tata. — Știai că nu sunt fata ta? De ce m-ai ținut aici dacă nu mă iubești?

El s-a uitat la mine cu dispreț: — Am făcut ce trebuia. Ai avut un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine pe masă. Atât meriți.

După acea noapte, nimic n-a mai fost la fel. Mama s-a închis în ea însăși, tata a devenit și mai distant, iar eu am început să mă revolt. Am început să lipsesc de la școală, să mă cert cu profesorii și să caut alinare în prietenii care nu mă judecau.

La șaptesprezece ani am cunoscut-o pe Alina, colega mea de bancă. Ea era tot ce nu eram eu: sigură pe ea, iubită acasă, liberă să viseze. Într-o zi mi-a spus: — Dorina, tu trebuie să pleci de aici. Sufoci în casa aia! Hai cu mine la București după Bac.

Am strâns bani pe ascuns și am fugit într-o noapte ploioasă, fără să mă uit înapoi. Orașul m-a primit cu brațele deschise și reci: chirii scumpe, joburi prost plătite și oameni grăbiți care nu aveau timp pentru povești triste.

Dar pentru prima dată eram liberă. M-am înscris la facultate și am muncit ca ospătăriță ca să mă întrețin. În fiecare seară mă întorceam într-o garsonieră mică din Drumul Taberei și plângeam după copilăria pe care n-am avut-o niciodată.

Mama mă suna uneori plângând: — Dorina, întoarce-te acasă! Tata e bolnav… Radu a ajuns la pușcărie… Ce ne facem fără tine?

Dar eu nu puteam să mă întorc. Nu mai eram fata aceea speriată care trăia sub acoperișul de azbociment. Eram o femeie care-și construia singură viața.

Au trecut ani până când am avut curajul să mă întorc în sat. Casa era tot acolo, dar părea mai mică și mai tristă ca niciodată. Tata murise între timp, mama îmbătrânise brusc, iar Radu era încă pierdut undeva prin lume.

Am stat pe prispa casei și am privit spre cerul cenușiu. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta tot ce s-a întâmplat sau dacă umbrele trecutului vor rămâne mereu cu mine.

Poate că fiecare familie are propriile secrete și răni ascunse sub acoperișuri vechi… Dar oare cât de mult ne definesc ele? Putem vreodată rupe lanțul tăcerii sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?