Sub greutatea unui trandafir: Povestea unei trădări tăcute

— Vlad, ce-i cu bonul ăsta? am întrebat, ținând hârtia mototolită între degete, vocea tremurându-mi mai tare decât aș fi vrut să se audă.

El s-a întors de la chiuvetă, cu o cană de cafea în mână. Ochii lui căprui, altădată calzi, s-au îngustat pentru o clipă. Apoi a zâmbit forțat.

— Ce bon?

— Ăsta, am ridicat mâna, aproape să-i arunc bucata de hârtie. Buchet de trandafiri, 180 de lei. Acum trei zile. De la florăria de lângă bloc. Eu n-am primit niciun buchet.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Am simțit cum aerul dintre noi se îngroașă, ca o ceață grea care nu mă lăsa să respir. Vlad a pus cana pe masă și s-a aplecat spre mine.

— Ești sigură că nu l-ai primit? Poate l-am uitat la birou… sau…

— Vlad, nu mă minți! am izbucnit. Nu sunt proastă! Cui i-ai cumpărat trandafirii?

Nu mi-a răspuns imediat. S-a uitat pe fereastră, apoi la mine, apoi iar pe fereastră. Am simțit cum stomacul mi se strânge într-un nod dureros. În mintea mea au început să se deruleze imagini: Vlad râzând la telefon, mesajele pe care le scria noaptea târziu, întârzierile din ce în ce mai dese.

— Nu e ceea ce crezi, a spus încet.

— Atunci ce e? am întrebat aproape șoptit, de parcă mi-era teamă să aud răspunsul.

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Pentru o clipă am văzut în ochii lui o oboseală pe care nu o recunoscusem până atunci.

— E pentru cineva de la muncă. O colegă. A avut o zi grea, a plâns la birou… Am vrut doar să o înveselesc.

Am izbucnit în râs, dar era un râs amar, care mi-a zgâriat gâtul.

— Pentru o colegă? Cu 180 de lei? Vlad, tu mă crezi naivă?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

M-am ridicat brusc și am început să strâng farfuriile de pe masă cu mișcări repezite. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat una pe jos. Vlad nu s-a mișcat. Doar mă privea, cu ochii aceia triști și vinovați.

În acea dimineață obișnuită, lumea mea s-a fisurat. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă între noi, dar mereu găseam scuze: stresul de la muncă, oboseala, copilul bolnav. Dar acum aveam dovada — mică, mototolită și murdară — că ceva se întâmplase fără mine.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocurile gri din cartier păreau mai reci ca niciodată. În spatele meu, Vlad a venit încet.

— Nu vreau să te rănesc, Irina…

— Prea târziu, i-am răspuns fără să-l privesc.

A urmat o zi lungă și grea. Am mers la serviciu ca un robot, cu ochii roșii și mintea plină de întrebări fără răspuns. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine; le-am zâmbit fals și am spus că sunt doar obosită.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad era deja acolo. Încerca să se poarte normal: a gătit ciorbă, a pus masa pentru noi și pentru fetița noastră, Mara. Dar între noi era un zid invizibil pe care niciunul nu-l putea trece.

La cină, Mara a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?

Am zâmbit forțat și i-am mângâiat părul blond.

— Nu sunt tristă, iubita mea. Doar puțin obosită.

Dar Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari și sinceri și am știut că nu o pot păcăli.

După ce am culcat-o pe Mara, Vlad a venit în dormitor.

— Irina… trebuie să vorbim.

M-am uitat la el fără să spun nimic. El s-a așezat lângă mine pe pat și mi-a luat mâna în a lui.

— Îmi pare rău pentru tot. N-am vrut să ajungem aici. N-a fost nimic între mine și colega mea… doar că… m-am simțit singur în ultima vreme. Tu ai fost mereu ocupată cu Mara, cu serviciul… Parcă nu mai eram noi doi.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Și eu m-am simțit singură! Dar nu m-am dus să cumpăr flori altcuiva!

A tăcut din nou. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

În zilele care au urmat, am încercat să ne prefacem că totul e normal. Dar fiecare gest era încărcat de suspiciune și teamă. M-am întrebat dacă ar trebui să-l iert sau dacă ar trebui să plec. M-am gândit la Mara — la cât ar suferi dacă ne-am despărți — dar și la mine: cât mai pot trăi cu această îndoială?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am luat bonul mototolit și l-am privit îndelung. Era doar o bucată de hârtie, dar pentru mine era simbolul unei rupturi care poate nu se va mai vindeca niciodată.

M-am dus la Vlad și i-am spus:

— Nu știu dacă pot trece peste asta. Poate că nu e vorba doar despre flori sau despre o colegă… Poate că ne-am pierdut pe drum unul pe celălalt.

El m-a privit lung și a dat din cap încet.

— Poate că ai dreptate…

Și atunci am simțit că trebuie să aleg: să lupt pentru noi sau să mă regăsesc pe mine însămi.

Oare câte familii trăiesc aceeași poveste sub acoperișuri diferite? Oare câți dintre noi aleg să tacă și câți au curajul să caute adevărul? Voi ce ați face dacă ați găsi un astfel de bon?