Casa bunicii nu mai e a noastră: O poveste despre loialitate, familie și trădare

— Ivona, trebuie să-ți spun ceva, dar să nu mă întrerupi.

Vocea bunicii Maria tremura ca o frunză bătută de vânt. Era seară, iar în bucătăria mică mirosea a ceai de tei și a pâine proaspăt scoasă din cuptor. M-am uitat la ea, cu mâinile strânse pe cana caldă, simțind cum inima mi se strânge fără să știu de ce.

— Am decis să dau casa altcuiva. Nu ție, nu lui Radu.

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Am rămas fără aer, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Radu, fratele meu mai mic, era mereu preferatul tuturor. El era cel care venea acasă doar de sărbători, cu cadouri scumpe și vorbe dulci, în timp ce eu rămâneam aici, zi de zi, să am grijă de bunica, să-i fac cumpărăturile, să-i gătesc și să-i ascult poveștile despre tinerețea ei.

— Cui? am întrebat cu un firicel de voce.

— Lui Vasile. Omul care m-a ajutat când am fost bolnavă și voi erați plecați fiecare cu ale voastre. El mi-a adus medicamentele, el m-a dus la doctor când nu puteam merge.

Am izbucnit:

— Dar eu? Eu ce-am fost pentru tine? Eu care am stat aici, am renunțat la facultate ca să nu te las singură! Radu nici nu știe unde e farmacia din sat!

Bunica s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Știu, Ivona. Dar nu vreau să vă certați pe casă după ce nu mai sunt. Vasile nu are pe nimeni. Voi aveți viața înainte.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit afară, în noaptea rece. Am simțit că tot ce am făcut până acum nu a contat. Că loialitatea mea a fost o monedă falsă într-o lume în care doar gesturile vizibile contează.

A doua zi, Radu a venit val-vârtej de la București. A intrat în casă cu aerul lui de om important și a început să țipe la bunica:

— Cum adică dai casa unui străin? Noi suntem sângele tău! Cum poți să ne faci una ca asta?

Bunica s-a retras în fotoliul ei vechi și a început să plângă încet. M-am simțit vinovată că am lăsat-o singură cu furia lui Radu. Dar nici eu nu puteam să-i vorbesc. Eram prea rănită.

Zilele au trecut greu. Satul a început să vorbească. Vecina Ileana șușotea pe la colțuri că „uite ce face bătrâna aia, își lasă copiii pe drumuri”. Mama a venit din oraș și m-a certat că nu am știut să „țin aproape” de bunică. Tata nici nu a vrut să audă de subiect.

Într-o seară, am găsit-o pe bunica stând pe bancă în curte, privind stelele.

— Ivona, știu că te doare. Dar casa asta nu e totul. Am vrut doar să vă protejez de ură și ceartă.

— Dar eu unde o să mă duc? am întrebat încet.

— Oriunde vei merge, vei fi acasă dacă ai liniște în suflet.

Nu am putut dormi toată noaptea. M-am gândit la toate sacrificiile mele, la toate serile când îi citeam din romanul ei preferat, la toate zilele când îi făceam supa preferată chiar dacă eram obosită după muncă. M-am gândit la Radu, care niciodată nu a stat mai mult de două zile acasă fără să se plângă că „nu are semnal la telefon”.

Într-o dimineață, Vasile a venit să mulțumească bunicii pentru gestul ei. Era un bărbat simplu, cu mâinile crăpate de muncă și ochii blânzi. S-a uitat la mine cu jenă:

— Nu vreau să vă supăr, domnișoară Ivona. Dacă vreți, putem locui toți aici… Eu doar să am un colț al meu.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că poate bunica are dreptate: casa nu e doar un acoperiș sau niște ziduri; e despre oameni și despre liniștea dintre ei.

Radu însă nu s-a împăcat niciodată cu decizia. A rupt legătura cu bunica și cu mine pentru o vreme. Mama m-a presat luni întregi să „rezolv” situația, ca și cum eu aș fi avut vreo putere asupra testamentului.

Au trecut doi ani de atunci. Bunica s-a stins într-o dimineață liniștită de toamnă, ținându-mă de mână. Vasile m-a ajutat s-o îngropăm creștinește și mi-a spus:

— Sufletul omului e mai important decât orice casă.

Acum locuiesc într-o garsonieră mică din oraș. Uneori mă întorc în sat și trec pe lângă casa copilăriei mele. O văd pe Vasile udând florile din grădină și mă gândesc că poate bunica a avut dreptate: liniștea sufletului nu se cumpără cu acte sau moșteniri.

Dar încă mă întreb: oare cât valorează loialitatea într-o lume în care sângele pare mai puțin important decât gesturile vizibile? Și câți dintre noi ar avea curajul să iubească fără să aștepte nimic în schimb?