Scrisoarea care nu a ajuns niciodată: Povara tăcerii mamei mele

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mama! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână scrisoarea găsită printre hainele ei vechi, la două zile după ce am îngropat-o. Camera mirosea încă a parfumul ei dulceag, amestecat cu mirosul de naftalină și praf. M-am prăbușit pe patul ei, cu genunchii la gură, simțind cum tot ce știam despre mama se destramă sub greutatea cuvintelor scrise cu cerneală albastră, tremurată.

Scrisoarea era adresată tatălui meu, dar nu fusese niciodată trimisă. În ea, mama îi mărturisea că știa de infidelitatea lui cu Anișoara, vecina noastră de la trei, și că ani la rând a ales să tacă pentru mine. Pentru mine! Am citit rândurile acelea de zeci de ori, fiecare cuvânt săpând o rană nouă în sufletul meu. „Nu vreau ca fiica noastră să crească într-o casă plină de ură și reproșuri”, scria ea. „De aceea am ales să tac, să zâmbesc și să fiu stâlpul acestei familii, chiar dacă mă doare.”

M-am ridicat brusc și am început să răscolesc prin dulapuri, ca și cum aș fi putut găsi acolo răspunsuri la toate întrebările care mă ardeau. Cum de nu am știut? Cum de nu am simțit nimic? Sau poate am simțit și am ales să ignor, la fel ca ea? Amintirile au început să curgă: serile în care tata întârzia acasă și mama spunea că are mult de lucru la serviciu; privirile lungi pe care le arunca Anișoara când treceam pe lângă ea pe scara blocului; tăcerile apăsătoare la cină.

În seara aceea, după ce am citit scrisoarea, l-am sunat pe tata. Vocea lui era obosită, stinsă. — Tată, trebuie să vorbim. Despre mama. Despre Anișoara. S-a lăsat o liniște grea la celălalt capăt al firului. — Nu știu despre ce vorbești, Ilinca, a spus el încet. Dar știam că minte. I-am spus despre scrisoare. Despre tot ce simțeam. A oftat adânc și a recunoscut totul, cu vocea spartă: — Am fost un laș. Mama ta era prea bună pentru mine.

Am închis telefonul și am plâns ore întregi. Nu pentru infidelitatea lui, ci pentru sacrificiul mamei mele. Pentru anii în care a dus singură povara unei iubiri trădate, doar ca eu să cresc într-o familie „normală”. M-am întrebat dacă a meritat. Dacă nu cumva ar fi fost mai bine să știm adevărul toți trei, să ne confruntăm cu el împreună.

A doua zi am mers la Anișoara. Am bătut la ușa ei cu pumnii strânși. Mi-a deschis cu ochii umflați de plâns. — Știu totul, i-am spus. S-a prăbușit pe un scaun și a început să-și ceară iertare printre sughițuri. — N-am vrut… N-am vrut să stric nimic… Dar dragostea nu se comandă…

Am ieșit din apartamentul ei cu un gust amar în gură. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina Stela, care m-a privit lung: — Săraca ta mamă… A fost o femeie atât de bună… Știu că a suferit mult, dar niciodată nu s-a plâns.

În zilele care au urmat, am început să văd altfel toate gesturile mamei: felul în care îmi mângâia părul când eram mică, cum îmi făcea ceai când aveam febră, cum îmi spunea mereu „Fii tu însăți, Ilinca!”. Acum înțelegeam cât curaj îi trebuise să rămână între zidurile acelei case pline de minciuni doar pentru mine.

Am găsit și alte scrisori netrimise: una către sora ei din Bacău, în care îi povestea cât de singură se simte; alta către mine, pe care nu a apucat s-o termine: „Ilinca, dacă vei citi vreodată rândurile astea… să știi că te-am iubit mai mult decât orice pe lume și că tot ce am făcut a fost pentru tine…”

Am început să mă întreb dacă nu cumva și eu port în mine același tipar al tăcerii. În relația mea cu Vlad, iubitul meu de trei ani, evitam mereu conflictele, ascundeam nemulțumirile sub preșul rutinei zilnice. Oare nu repetam inconștient greșelile mamei? Oare nu-mi sacrificam propria fericire pentru o iluzie de liniște?

Într-o seară ploioasă, am deschis cutia cu scrisori și le-am citit pe toate încă o dată. Am plâns pentru mama mea și pentru toate femeile care aleg să tacă din dragoste sau din frică. Am decis atunci că eu nu voi mai tăcea. Când Vlad a venit acasă, i-am spus tot ce simt: despre temerile mele, despre dorința de sinceritate și despre cât de mult mă doare când simt că ne îndepărtăm.

A fost greu. Au urmat certuri, lacrimi și nopți nedormite. Dar încet-încet am început să ne regăsim unul pe celălalt într-o lumină nouă — una în care adevărul doare uneori, dar vindecă.

Astăzi stau în camera mamei și privesc cutia cu scrisori. Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost viața noastră dacă ar fi avut curajul să vorbească. Dacă ar fi ales adevărul în locul tăcerii.

Mă întreb: câte secrete zac încă ascunse în casele noastre? Cât din ceea ce credem că știm despre cei dragi e doar o fațadă? Și oare avem curajul să rupem tăcerea înainte să fie prea târziu?