Nepoata mea n-a venit niciodată: Povestea unei bunici care așteaptă în zadar

— Maria, nu pot să cred că iar ai venit fără să anunți! Irina stătea în ușa apartamentului, cu mâinile în șolduri și privirea tăioasă. M-am simțit ca un copil prins cu mâța-n sac, deși aveam aproape 60 de ani. Am încercat să zâmbesc, să par că nu mă doare, dar vocea mi s-a frânt: — Am adus niște plăcinte pentru fete… poate le place cu brânză.

Irina a oftat și a deschis ușa doar cât să pot trece. În sufragerie, Ana, fata cea mare, se juca pe covor cu niște cuburi colorate. Are șase ani și încă merge la grădiniță, deși eu i-am spus de atâtea ori lui Radu, băiatul meu, că ar trebui să o dea la școală. Dar cine mă ascultă pe mine? Pe cea mică, Mara, abia dacă o văd. Are trei ani și tocmai a început grădinița.

M-am aplecat spre Ana: — Bunica a venit! Vrei plăcintă? Fetița m-a privit cu ochi mari și s-a ascuns după canapea. Nu mă cunoaște. Cum să mă cunoască dacă Irina m-a ținut la distanță de când s-a născut?

— Maria, te rog să nu-i dai dulciuri înainte de masă! Irina a ridicat tonul. — Și nu o mai întreba dacă vrea la tine acasă. Știi bine că nu e momentul.

Mi-am mușcat buza ca să nu răspund urât. De câte ori am încercat să mă apropii de nepoate, am fost respinsă. Cică nu știe fata să stea fără mama ei, că nu are încredere să le las cu mine, că am crescut altfel copiii…

Radu vine rar acasă. Lucrează mult, iar când ajunge, e obosit și nu are chef de discuții. Când îi spun că mi-e dor de fete, oftează: — Mamă, las-o pe Irina să decidă. Ea stă cel mai mult cu ele.

Dar eu știu adevărul: Irina nu m-a vrut niciodată aproape. Poate pentru că eu am crescut altfel. Poate pentru că nu am avut răbdare sau pentru că am spus mereu ce gândesc. Dar oare e vina mea că vreau să fiu bunică? Că vreau să le văd crescând?

Într-o zi, după ce am plecat plângând din fața blocului lor, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Lidia. — Of, Maria dragă, ce-ai pățit? I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a strâns în brațe: — Să nu cedezi! E dreptul tău să-ți vezi nepoatele.

Am încercat să vorbesc cu Radu mai serios. — Mamă, te rog, nu mai pune presiune pe Irina! Dacă vrea ajutor o să-ți spună ea.

Și a venit ziua aceea: Irina s-a întors la muncă după concediul de creștere a Marei. Era agitată și obosită. M-a sunat într-o dimineață: — Maria, poți veni azi să stai cu fetele? Nu am cu cine le lăsa.

Am simțit un nod în gât. Aș fi vrut să-i spun „Nu”, dar inima mea de mamă și bunică nu m-a lăsat. Am ajuns devreme, cu plăcinte calde și jucării noi.

Ana m-a privit suspicioasă: — Tu cine ești? Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Sunt bunica ta…

Mara plângea după mama ei și nu voia să stea cu mine. Am încercat să le citesc povești, să le joc „de-a v-ați ascunselea”, dar totul era străin între noi. Seara, când Irina a venit acasă, era nemulțumită: — De ce plânge Mara? De ce e Ana murdară pe haine?

Am plecat acasă cu sufletul făcut zob. Nu eram bunica pe care și-o doreau ele. Poate nici pe care o merita Irina.

Au trecut luni în care am fost chemată doar când nu avea cine să stea cu fetele sau când era vreo urgență. Niciodată din dragoste sau dorință sinceră de apropiere.

Într-o seară, Radu a venit la mine acasă singur. Era abătut: — Mamă… Irina zice că nu te implici destul în viața fetelor. Că nu le cunoști destul ca să le poți ajuta cu adevărat.

Am izbucnit: — Cum să le cunosc dacă nu mă lasă aproape? Dacă mereu mi se spune ce am voie și ce nu?

Radu a tăcut mult timp. — Poate ar trebui să vorbiți voi două…

Am încercat. Am invitat-o pe Irina la cafea. A venit rece și distantă.

— Maria, eu vreau ce e mai bine pentru fete. Tu ai crescut altfel copiii… Eu vreau altceva pentru ele.

— Și eu vreau ce e mai bine pentru ele! Dar cum pot fi o bunică adevărată dacă nu mă lași?

Irina s-a uitat la mine lung: — Poate ai dreptate… Dar mi-e teamă că o să le rănești fără să vrei.

Mi-au dat lacrimile: — Și mie mi-e teamă… că o să mor fără să fiu bunică cu adevărat.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Mă cheamă mai des la ele acasă, dar tot simt că sunt un musafir tolerat, nu o bunică iubită.

Merg la serbările Anei la grădiniță și o văd cum se uită la mine ca la o străină printre ceilalți bunici care-și iau nepoții în brațe fără rețineri.

Uneori mă întreb: oare greșeala e la mine? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și bunicii nu mai au loc în viața copiilor lor?

Poate voi aveți răspunsul… Ce aș putea face ca să fiu cu adevărat bunica pe care mi-o doresc? Sau trebuie să accept că unele uși rămân mereu întredeschise?