De ce nu mă crede fiica mea? Povestea Mariei, care a ales să-și schimbe viața după cincizeci de ani

— Mama, nu vezi că te minte? Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima bătea neregulat, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept.

— Ana, te rog… Nu spune asta despre el. Nu ai niciun motiv să crezi că Mihai nu e sincer cu mine, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ea s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Ba da, am! Nu vezi că totul s-a schimbat de când a apărut el? Nu mai ești tu, mama! Parcă ai uitat cine ești și ce ai trăit cu tata!

M-am uitat la poza veche de pe perete: eu, Ana și Ion, soțul meu, la mare, cu zâmbete largi și ochi plini de speranță. Ion murise acum opt ani, iar golul lăsat de el părea uneori imposibil de umplut. Dar Mihai… Mihai adusese din nou lumină în viața mea. Ne-am cunoscut la coadă la farmacie, când am râs amândoi de cât de încet se mișca vânzătoarea. Apoi am început să vorbim zilnic. M-a invitat la ceai, la plimbări prin parc, mi-a adus flori fără motiv.

— Ana, știu că ți-e greu să accepți asta. Dar nu pot să trăiesc doar cu amintirile. Am dreptul să fiu fericită, nu?

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Și eu am dreptul să nu te văd suferind din nou! Nu vezi că toți bărbații ăștia care apar după o anumită vârstă vor doar bani sau… sau altceva?

Am simțit cum mă strânge stomacul. Da, Mihai era mai tânăr decât mine cu șapte ani. Da, nu avea un serviciu stabil — lucra cu ziua pe unde apuca. Dar nu mi-a cerut niciodată nimic. Dimpotrivă, îmi aducea mereu mici atenții și mă făcea să râd.

Seara aceea a fost prima dintr-un șir lung de certuri. Ana a început să vină tot mai rar pe la mine. Nepoata mea, Ilinca, mă suna pe ascuns să mă întrebe dacă sunt bine. Simțeam cum familia mea se destramă sub ochii mei.

Într-o zi, Ana a venit pe neașteptate. Avea ochii roșii și un teanc de hârtii în mână.

— Uite ce am găsit despre el! Am vorbit cu vecinii lui din cartierul unde stătea înainte. Are datorii peste tot! Și… și a mai fost însurat de două ori!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mihai nu-mi spusese nimic despre trecutul lui. L-am sunat imediat.

— Mihai, trebuie să vorbim.

A venit în acea seară, cu o pungă de mere și un zâmbet obosit.

— Maria, știam că o să afli într-o zi. N-am vrut să te rănesc… Da, am greșit mult în viață. Am pierdut tot ce aveam după divorțuri și n-am mai avut curaj să spun adevărul nimănui. Dar pe tine chiar te iubesc.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam frică și sinceritate. Dar rana era deja făcută.

— De ce nu mi-ai spus?

— Mi-a fost teamă că o să mă alungi. Că n-o să mă crezi niciodată capabil să iubesc din nou.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit trădată de el și respinsă de fiica mea. M-am întrebat dacă nu cumva Ana avea dreptate: poate că la vârsta mea nu mai e loc pentru începuturi.

Zilele au trecut greu. Mihai m-a sunat zilnic, dar nu i-am răspuns. Ana a venit iar la mine.

— Mama… Îmi pare rău că am fost atât de dură. Dar mi-e frică pentru tine! Nu vreau să te pierd.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă ca două copile rănite.

— Ana, știu că mă iubești. Dar trebuie să mă lași să aleg singură. Poate că o să sufăr din nou, dar nu vreau să trăiesc cu frica asta toată viața.

Într-o duminică dimineață am ieșit la plimbare cu Ilinca. M-a întrebat:

— Bunico, tu chiar îl iubești pe Mihai?

Am zâmbit trist.

— Da, draga mea. Îl iubesc pentru că m-a făcut să simt că trăiesc din nou.

Ilinca m-a strâns de mână.

— Atunci luptă pentru el!

Am decis să-i dau o șansă lui Mihai. Am vorbit deschis cu el despre trecutul lui și despre temerile mele. Ana încă e reticentă, dar începe să accepte că fericirea mea nu trebuie să arate ca a ei.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă n-ar fi trebuit să rămân doar mama perfectă pentru Ana. Dar apoi îmi amintesc cât de mult contează să trăiești pentru tine însuți.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar și atunci când cei dragi nu ne înțeleg? Sau poate dragostea adevărată e tocmai aceea care ne ajută să ne regăsim pe noi înșine?