Prea târziu pentru iertare – Povestea unei familii destrămate de tăcere

— Nu răspunde, iarăși nu răspunde! am strigat, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Era a treia oară în acea zi când încercam să o sun pe mama. De fapt, nu voiam să vorbesc cu ea. Vocea ei mă făcea mereu să mă simt ca un copil vinovat, deși aveam deja treizeci și cinci de ani. Dar azi, ceva mă apăsa. Poate pentru că era ziua ei și nu voiam să mă simt iarăși ca un fiu nerecunoscător.

— De ce nu-i scrii un mesaj? m-a întrebat Irina, soția mea, ridicând privirea din laptop.

— Pentru că nu vreau să pară că o fac din obligație. Dacă nu răspunde, asta e, am zis, încercând să par indiferent.

Adevărul era că mă durea. Între mine și mama se adunaseră ani de tăceri și reproșuri nerostite. După ce tata a murit, totul s-a schimbat. Ea s-a închis în lumea ei, eu m-am aruncat în muncă și am fugit la București, departe de orașul nostru mic din Moldova. O vizitam rar, iar când o făceam, discuțiile noastre se terminau mereu cu certuri mărunte.

— Nu mai vii acasă niciodată, Radu. Parcă nici nu mai ai mamă, îmi spunea ea cu voce stinsă.

— Mamă, am treabă! Nu pot să las totul baltă doar ca să vin la Botoșani pentru fiecare aniversare sau onomastică!

— Dar pentru cine muncești atât? Pentru cine te zbați dacă nu pentru familie?

Nu aveam răspuns. Mă simțeam prins între două lumi: una în care eram fiul ei și alta în care eram adultul care încerca să-și construiască propria viață. Și, fără să-mi dau seama, am ales mereu lumea a doua.

În seara aceea, după ce am lăsat telefonul pe masă, am primit un mesaj scurt: „Sună-mă când poți. Mama.” Am oftat și am ieșit pe balcon să fumez o țigară. Bucureștiul forfotea sub mine, dar eu eram prins în trecut.

Când am sunat-o în sfârșit, vocea ei era slabă.

— Radu… mă bucur că ai sunat.

— La mulți ani, mamă! Scuză-mă că n-am reușit mai devreme…

— Nu-i nimic. Voiam doar să te aud. Să știu că ești bine.

Am simțit un nod în gât. M-am grăbit să închei conversația, promițând că o voi vizita curând. Dar „curând” s-a transformat în luni întregi.

Apoi a venit acel telefon care mi-a schimbat viața. Era verișoara mea, Alina.

— Radu, trebuie să vii acasă. Mama ta e la spital. A făcut un accident vascular.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat spre Botoșani cu primul tren, cu inima strânsă de vinovăție și teamă. Pe drum, am rememorat toate momentele în care aș fi putut fi lângă ea și n-am fost.

Când am ajuns la spital, mama era întinsă pe pat, palidă și slăbită. M-a privit cu ochii umezi și a încercat să zâmbească.

— Ai venit… șopti ea.

— Sunt aici, mamă. Nu plec nicăieri.

Dar era prea târziu pentru promisiuni. Starea ei s-a agravat rapid. În ultimele zile, am stat lângă ea, ținând-o de mână și povestindu-i despre lucruri mărunte: despre Irina, despre serviciu, despre vremea din București. Ea asculta în tăcere, uneori zâmbind slab.

Într-o noapte, când credeam că doarme, a deschis ochii și mi-a spus:

— Radu… să nu-ți fie teamă să iubești. Să nu faci greșeala mea… Să nu lași tăcerea să vă despartă.

A doua zi dimineață a murit. Am rămas singur în salonul alb, cu mâna ei rece în palma mea și cu un gol imens în suflet.

La înmormântare au venit rudele și vecinii din copilărie. Unii mă priveau cu compasiune, alții cu reproș ascuns. M-am simțit strivit de povara anilor pierduți.

După ce totul s-a terminat și casa a rămas goală, am găsit într-un sertar o scrisoare de la mama:

„Dragul meu Radu,
Dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun tot ce aveam pe suflet. Să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă uneori nu am știut cum să-ți arăt asta. Mi-a fost greu fără tatăl tău și poate te-am împovărat cu tristețea mea. Dar tu ai fost bucuria mea cea mai mare. Să nu uiți niciodată că ai unde te întoarce – acasă e acolo unde e dragoste.”

Am plâns ca un copil citind acele rânduri. Mi-am dat seama cât de mult ne rătăciserăm unul de altul din cauza orgoliului și a tăcerii.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să fiu un soț mai bun pentru Irina și să nu repet greșelile trecutului. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi răspuns la acel prim telefon? Dacă aș fi avut curajul să spun „iartă-mă” la timp?

Poate că mulți dintre noi trăim cu această povară a regretului. Dar oare cât de greu e să ne apropiem de cei dragi înainte să fie prea târziu? Voi ce ați face dacă ați avea încă o șansă?