Întoarcerea acasă cu inima frântă – Povestea lui Gabi

— Nu mai pot, Gabi! Nu mai pot să trăiesc cu cineva care nu știe ce vrea! — vocea Irinei a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, iar eu am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile îmi tremurau pe mânerul geamantanului, iar ochii mi se încețoșau. Nu era prima ceartă, dar era clar că avea să fie ultima. Am încercat să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Te rog, Irina… hai să vorbim, nu așa… — am bâiguit eu, dar ea deja deschidea ușa și îmi arunca privirea aceea rece, pe care o cunoșteam prea bine.

— Gabi, te rog să pleci. Acum.

Așa am ajuns, într-o seară ploioasă de martie, să stau în fața blocului cu un singur geamantan și cu inima făcută țăndări. Am sunat la tata. Vocea lui a fost scurtă și tăioasă:

— Ce-ai făcut iar? Nu ți-a ajuns cât ai greșit până acum?

— Tata, nu vreau să vorbim acum. Pot să vin acasă?

— Fă cum vrei. Dar să știi că mama nu e bine deloc.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Mama fusese diagnosticată cu diabet de câteva luni, iar eu nu fusesem prea prezent. Mereu găseam scuze: serviciul, Irina, oboseala. Acum nu mai aveam nicio scuză.

Când am intrat în apartamentul părinților din cartierul Titan, totul părea neschimbat: mobila veche, mirosul de ciorbă și televizorul dat încet pe știri. Mama stătea pe canapea, cu picioarele umflate și ochii roșii de la plâns.

— Ai venit… — a șoptit ea, încercând să zâmbească.

Tata nici măcar nu s-a uitat la mine. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Am lăsat geamantanul jos și m-am prăbușit lângă mama.

— Iartă-mă că n-am fost aici… — am spus printre lacrimi.

— Ești aici acum. Asta contează.

Zilele care au urmat au fost un coșmar tăcut. Tata mă privea ca pe un străin. Îmi amintea mereu de eșecurile mele: facultatea abandonată, joburile schimbate ca șosetele, relațiile ratate. Mama încerca să ne împace, dar boala o slăbea pe zi ce trecea.

Într-o seară, când tata a venit acasă mai devreme de la serviciu, l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu știu ce să mai fac cu el. Parcă nu-i fiu-meu… Parcă-i un musafir care nu vrea să plece.

M-am simțit mic și inutil. Am vrut să fug din nou, dar nu aveam unde. Prietenii mei erau ocupați cu familiile lor sau plecați din țară. M-am angajat la un supermarket din apropiere, la raionul de lactate. Era umilitor pentru cineva care visase să devină jurnalist.

Într-o zi, la casă a venit doamna Viorica, fosta mea profesoară de română din liceu. M-a recunoscut imediat:

— Gabi? Tu ești? Ce faci aici?

Am roșit până în vârful urechilor.

— Muncesc… ce să fac…

— Dar scrisul? Încă mai scrii?

Am dat din umeri.

— N-am mai scris nimic de ani buni.

— Să nu faci greșeala asta! Tu ai talent! Să vii la cenaclul nostru de joi seara! Te aștept!

A plecat zâmbind, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp o scânteie de speranță.

Seara i-am povestit mamei despre întâlnirea cu doamna Viorica. Ochii i s-au luminat:

— Să mergi! Poate așa îți găsești drumul…

Tata a oftat zgomotos:

— Drumuri… Numai drumuri ai găsit până acum…

Am ignorat ironia lui și joi seara m-am dus la cenaclu. Am intrat timid într-o sală mică de la Casa de Cultură. Oameni necunoscuți citeau poezii și proză scurtă. Când mi-a venit rândul, am citit un text despre despărțirea de Irina și întoarcerea acasă. La final, sala a tăcut câteva secunde, apoi cineva a început să aplaude încet.

După ședință, doamna Viorica m-a tras deoparte:

— Gabi, ai o voce sinceră. Să nu te oprești!

În următoarele luni am început să scriu tot mai mult. Mama citea fiecare text și plângea sau râdea după caz. Tata nu spunea nimic, dar într-o zi l-am surprins citind un caiet cu povestiri lăsat pe masă.

Boala mamei s-a agravat. Într-o noapte am dus-o la spital cu ambulanța. Tata plângea pe hol ca un copil pierdut.

— Dacă pățește ceva… eu nu mai pot… — repeta el printre sughițuri.

Atunci am înțeles cât de mult ținea la ea și cât de greu îi era să-și arate sentimentele.

Mama a ieșit din spital după două săptămâni. Era slăbită, dar zâmbea mereu când mă vedea scriind la birou.

Într-o seară mi-a spus:

— Să nu-ți fie frică să fii tu însuți, Gabi. Chiar dacă doare uneori…

Am publicat prima povestire într-o revistă locală. Tata a cumpărat cinci exemplare și le-a arătat tuturor vecinilor.

Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Felicitări! Mă bucur pentru tine.”

Nu m-am mai întors la ea. Am rămas acasă și am avut grijă de mama până la capăt. După ce s-a stins, tata m-a îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani.

Acum scriu despre oameni ca mine: rătăciți, frânți, dar încă în viață. Mă întreb uneori: oare câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem slăbiciunile? Și dacă am face-o mai des… poate am fi mai aproape unii de alții?