Două lumi, un copil: Bătălia pentru Ana-Maria

— Nu vreau să mai merg la bunica azi! vocea Anei-Maria răsună în bucătărie, spartă de lacrimi și de o teamă pe care nu ar trebui s-o cunoască la doar șase ani. Mă opresc din tăiatul legumelor, cuțitul îmi tremură în mână. Mă uit la ea: ochii mari, umezi, obrajii roșii. În spatele ei, pe hol, aud pașii mamei mele, hotărâți și reci.

— Irina, nu-i mai face mofturi copilului! La mine nu se plânge așa, îi trebuie disciplină! spune mama, cu vocea ei aspră, aceeași care m-a crescut pe mine între reguli și interdicții.

În fiecare miercuri și vineri, Ana-Maria e împărțită ca o felie de pâine între cele două bunici. Mama mea, Elena, e rigidă, perfecționistă, convinsă că doar disciplina și ordinea pot face dintr-un copil un om adevărat. Soacra mea, Viorica, e opusul: răsfață copilul cu dulciuri, jucării și promisiuni pe care nu le poate ține. Fiecare o vrea doar pentru ea. Fiecare mă sună separat să-mi spună cât de mult o iubește pe Ana-Maria și cât de rău îi face cealaltă.

— La Viorica nu-i place decât să-i dea ciocolată și să o lase să se uite la desene toată ziua! Ce fel de educație e asta? mă întreabă mama aproape zilnic.

— Elena o ține ca la armată! Săraca fată nici nu mai râde când vine de la ea! îmi spune Viorica la telefon, cu vocea ei plângăreață.

Eu tac. Tac de ani de zile. Încerc să le împac pe amândouă, să nu supăr pe nimeni. Dar Ana-Maria începe să se schimbe. Nu mai vrea să meargă nici la una, nici la alta. Plânge înainte de fiecare vizită. Noaptea se trezește speriată, strigându-mă.

Într-o seară, după ce am adormit-o cu greu, m-am prăbușit pe canapea lângă soțul meu, Paul.

— Nu mai pot, Paul. O distrugem pe Ana-Maria între noi… între ele…

Paul oftează. Și el e prins la mijloc: fiu unic, crescut de o mamă văduvă care îl adoră și îl sufocă în același timp.

— Știu… Dar dacă le spunem să se oprească? Dacă le cerem să-și vadă de treabă?

— Și dacă nu vor? Dacă ne întorc spatele? Dacă Ana-Maria rămâne fără bunici?

Tăcerea lui Paul e răspunsul pe care îl știam deja. Frica noastră de a-i pierde ne-a făcut să acceptăm orice. Dar Ana-Maria plătește prețul.

A doua zi dimineață, când mama vine s-o ia pe Ana-Maria la grădiniță, fata se ascunde sub masă.

— Nu vreau! Nu vreau la bunica! urlă ea cu disperare.

Mama mă privește cu ochii mici, tăioși.

— Ce i-ai spus copilului? De ce nu vrea la mine?

Simt cum mi se urcă sângele în obraji.

— Nimic! Dar poate că ar trebui să vorbim despre cum se simte ea… Poate că ar trebui să… să schimbăm ceva.

Mama oftează teatral.

— Irina, tu ai crescut bine cu mine! Nu ți-a lipsit nimic! Acum te-ai găsit să faci psihologie cu mine?

Nu mai pot. Nu mai pot să tac.

— Mama, Ana-Maria nu e eu! Nu vreau să crească între frici și reguli ca mine! Și nici nu vreau s-o răsfețe Viorica până nu mai știe ce-i bine și ce-i rău!

Mama mă privește ca și cum aș fi trădat-o. Pleacă trântind ușa. În acea zi nu o ia pe Ana-Maria la grădiniță.

Seara primesc un mesaj de la Viorica: „Am auzit că Elena a supărat-o pe Ana-Maria. S-o aduc mâine la mine? O să-i cumpăr păpușa aia mare!”

Îmi vine să urlu. Să fug. Să dispar.

În noaptea aceea mă uit la Ana-Maria cum doarme și îmi promit că nu o voi mai lăsa niciodată la mijloc.

A doua zi le chem pe amândouă la noi acasă. Paul stă lângă mine ca un zid tăcut.

— Vreau să vorbim serios despre Ana-Maria. Despre ce îi face bine ei, nu despre ce vreți voi!

Elena ridică din sprâncene. Viorica oftează dramatic.

— Copilul are nevoie de amândouă bunicile! spune Elena.

— Dar nu are nevoie să fie trasă între noi două! completez eu cu voce tremurată.

Le spun tot: despre plânsul Anei-Maria, despre coșmaruri, despre frică. Despre cum simt că o pierd printre orgoliile lor.

— Dacă nu puteți fi împreună pentru ea, atunci nu va mai merge la niciuna dintre voi o vreme. Are nevoie de liniște!

Se uită una la alta ca două regine detronate. Se simt rănite, jignite. Dar eu nu mai dau înapoi.

Urmează zile grele: telefoane reci, reproșuri voalate, lacrimi șantajiste. Dar Ana-Maria începe să zâmbească din nou. Seara mă ia în brațe și îmi spune:

— Mami, azi a fost liniște în casă…

Știu că am făcut ce trebuie. Știu că va fi greu să repar tot ce s-a rupt între noi toți. Dar pentru prima dată simt că sunt mamă cu adevărat.

Mă întreb uneori: câți copii cresc prinși între războaiele adulților? Câți părinți au curajul să spună „ajunge”? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?