Când Prioritățile Dor: Povestea Anei și Lecția Unei Mame

— Ana, ce faci? Ești bine? am strigat, intrând val-vârtej în bucătăria lor mică, cu miros de ceapă prăjită și teamă în suflet. Pe podea, sprijinită de dulap, fiica mea își ținea burta cu ambele mâini, fața ei palidă și transpirată trădând o durere pe care nu o mai văzusem niciodată la ea.

— Mamă… nu pot… dar trebuie să termin ciorba, Radu vine imediat de la muncă și n-a mâncat nimic toată ziua, a șoptit ea printre dinți, încercând să se ridice.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Am aruncat o privire spre sufragerie, unde Radu stătea tolănit pe canapea, cu ochii lipiți de televizor, fără să pară că-l interesează ce se întâmplă la doi pași de el. Am simțit cum îmi tremură mâinile.

— Radu! Nu vezi că Ana are contracții? Trebuie să mergem la spital! am urlat, fără să-mi pese că poate deranjez vecinii.

El s-a uitat la mine plictisit, apoi la Ana.

— Eh, exagerezi, mamă-soacră. E devreme. Las’ să termine ciorba, că nu moare nimeni dintr-o contracție-două. Așa fac toate femeile.

În momentul acela am simțit că se rupe ceva în mine. Am tras-o pe Ana de braț și am dus-o în dormitor, încercând să-i liniștesc respirația. Ea plângea în hohote tăcute.

— De ce nu mi-ai spus că e așa rău? De ce nu m-ai sunat?

— N-am vrut să te îngrijorez… și Radu zice mereu că trebuie să fiu tare, că așa e la noi în familie. Să nu-l supăr, să nu-l deranjez… Și dacă nu-i fac mâncare, se supără și nu mai vorbește cu mine cu zilele…

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că fata mea trăia într-o colivie invizibilă, una pe care poate chiar eu am ajutat-o să o construiască, învățând-o mereu să fie „fată bună”, „soție devotată”, „să nu-și supere bărbatul”.

Am sunat la salvare fără să mai cer permisiunea nimănui. În drum spre spital, Ana mă ținea de mână și plângea încet.

— Mamă… dacă nu sunt destul de bună? Dacă nu pot să fiu și mamă și soție cum trebuie?

— Ana, tu ești mai mult decât destul. Nimeni nu are dreptul să te facă să crezi altceva. Nici măcar Radu.

La spital, medicii au spus că era la un pas să nască acasă. Am rămas cu ea toată noaptea. Radu a venit abia dimineața, cu ochii umflați de somn și cu o pungă de covrigi în mână.

— Ce-i cu atâta panică? N-au născut femeile și pe câmp?

Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut pentru Ana. După ce s-a născut fetița lor, Maria, am văzut-o pe Ana cum zâmbește pentru prima dată după mult timp. Dar zâmbetul ei era obosit și trist.

În zilele următoare am stat mult cu ea. Încercam să o ajut cu copilul, dar și să-i ridic moralul. Într-o seară, când Maria dormea liniștită între noi două, Ana mi-a spus încet:

— Mamă… tu ai fost vreodată nefericită cu tata?

M-a luat prin surprindere întrebarea. M-am gândit la toate serile când tata venea acasă nervos și eu îi puneam ciorba pe masă fără să spun nimic. La toate momentele când mi-am înghițit lacrimile ca să nu-l supăr.

— Da, Ana. Dar am crezut că așa trebuie să fie. Că așa e viața unei femei. Acum știu că nu e normal.

Ana a oftat adânc.

— Mi-e frică să-i spun lui Radu ce simt. Mi-e frică să nu rămân singură cu Maria. Dar mi-e frică și că o să ajung ca tine… să mă pierd pe mine.

Am strâns-o în brațe și i-am promis că o voi ajuta orice ar decide. În zilele care au urmat am început să vorbim tot mai des despre ce înseamnă respectul într-o familie și despre cât de important e ca ea să fie bine ca mamă și ca femeie.

Radu a început să observe schimbarea. S-a enervat când Ana a refuzat pentru prima dată să-i facă ciorba preferată pentru că era prea obosită după o noapte albă cu Maria.

— Ce-i asta? De când te-ai schimbat? Cine ți-a băgat prostii în cap?

Ana l-a privit drept în ochi:

— Nimeni. Doar că vreau să fiu și eu bine. Nu doar tu.

Au urmat certuri, zile tensionate, tăceri apăsătoare. Dar Ana a început să prindă curaj. A început să iasă mai des cu mine și cu Maria în parc, a început să citească despre relații sănătoase și chiar s-a înscris la un grup de sprijin pentru mame.

Într-o zi mi-a spus:

— Mamă, cred că vreau să mă întorc la muncă după concediul de creștere copil. Vreau să simt că exist și eu pentru mine.

Am simțit o mândrie uriașă pentru ea. Știam că drumul va fi greu — Radu nu era genul care să accepte ușor schimbarea — dar Ana era hotărâtă.

Acum, când privesc în urmă la acea seară din bucătărie, mă întreb: unde greșim noi ca mame? De ce le creștem pe fetele noastre să creadă că trebuie mereu să pună pe altcineva pe primul loc? Și cum putem rupe acest cerc al sacrificiului tăcut?

Poate că povestea noastră îi va face pe alții să vorbească despre lucrurile astea. Poate că e timpul ca noi, femeile din România, să ne punem și pe noi pe primul loc măcar din când în când.

Oare câte Anei mai gătim ciorba durerii noastre tăcute? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?