Între datorie și iertare: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai vreau să vorbim despre asta, Maria! a izbucnit Radu, trântind ușa bucătăriei după el. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când discuția despre banii împrumutați părinților lui ajungea într-un punct fără întoarcere.

Cinci ani. Atât trecuse de când, într-o seară de iarnă, soacra mea, Elena, a venit la noi cu ochii roșii de plâns. „Nu avem altă soluție, Maria, Radu… banca nu ne mai ajută. Ne pierdem casa dacă nu plătim ratele.” Radu n-a stat pe gânduri. A doua zi le-am transferat banii, aproape toată economiile noastre de nuntă. „Suntem familie”, a spus el atunci, strângându-mă în brațe. „O să ne descurcăm.”

Dar anii au trecut și nimeni n-a mai pomenit nimic despre datorie. Nici măcar un „mulțumesc” real, doar promisiuni vagi la început și apoi tăcere. Între timp, mama mea, Viorica, a început să mă întrebe tot mai des: „Maria, ce faceți cu banii? Nu v-au dat nimic înapoi?”

În seara asta, după ce Radu a ieșit din bucătărie, am rămas singură cu gândurile mele. M-am uitat la poza de pe frigider: noi doi la mare, înainte de toate problemele astea. Zâmbetul meu părea atât de sincer atunci. Acum mă simțeam sfâșiată.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat devreme.
— Maria, nu vreau să te supăr, dar nu e corect ce se întâmplă. Voi ați muncit pentru banii ăia! Dacă nu le amintești tu, cine?

Am oftat.
— Mamă, nu vreau să stric relația cu Radu sau cu ai lui…
— Dar relația cu tine însăți? Cu dreptatea? Dacă era invers, crezi că ei ar fi uitat?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La serviciu am fost absentă. Colega mea, Simona, m-a întrebat dacă sunt bine.
— Am o problemă de familie… Nimic grav, am mințit eu.

Seara, când Radu s-a întors acasă, am încercat din nou.
— Radu, trebuie să vorbim. Nu pot să ignor la nesfârșit… E vorba de respectul nostru ca familie. Și de viitorul nostru.
El s-a uitat la mine obosit.
— Maria, știu că mama ta te presează. Dar ai mei au trecut printr-o perioadă grea. Ce rost are să le cerem acum? Nu vezi că abia se descurcă?
— Dar nici măcar nu au adus vorba! Niciun gest… Nimic! Parcă am fi făcut ceva rușinos că i-am ajutat!

Radu a tăcut mult timp.
— Poate că pentru ei e greu să recunoască… Poate le e rușine.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Mama mea vedea totul ca pe o nedreptate strigătoare la cer; Radu vedea doar suferința părinților lui și datoria morală de a-i proteja.

În weekend am mers la părinții lui Radu la țară. Elena ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald și cu plăcinta preferată a lui Radu. Totul părea normal, dar eu simțeam un nod în gât.

La masă, am încercat să aduc vorba subtil despre bani.
— Cum vă descurcați cu ratele acum?
Elena a evitat privirea mea.
— E greu, dar ne descurcăm… Dumnezeu nu ne lasă.
Radu mi-a făcut semn pe sub masă să tac.

În drum spre casă am izbucnit:
— Nu pot să cred! Nici măcar nu pot recunoaște că ne datorează ceva!
Radu a tras mașina pe dreapta și m-a privit cu ochii umezi:
— Maria, dacă vrei să le ceri banii înapoi, fă-o tu! Eu nu pot. Sunt părinții mei!

Am plâns toată noaptea. M-am simțit singură ca niciodată. Între două familii care mă trăgeau fiecare în altă direcție.

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Nu uita cine ești și cât valorezi.”
Am privit lung telefonul. Cine eram eu? O fiică loială sau o noră iertătoare? O femeie care luptă pentru dreptate sau una care pune pacea pe primul loc?

Într-un final am decis să vorbesc deschis cu Elena. Am invitat-o la o cafea în oraș.
— Elena, știu că vă e greu și nu vreau să vă pun într-o situație neplăcută… Dar pentru mine e important să simt că gestul nostru a fost apreciat și recunoscut. Nu e vorba doar de bani…
Ea a lăcrimat.
— Maria, mi-e rușine că nu am putut să vă dăm nimic înapoi… Am sperat mereu că o să putem… Dar timpul a trecut și parcă distanța dintre noi a crescut din cauza asta.

Am plâns amândouă în cafenea ca două străine care împart aceeași povară. Am simțit pentru prima dată că nu suntem dușmani ci victime ale aceleiași tăceri apăsătoare.

Când i-am povestit lui Radu despre întâlnire, m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Poate că nu vom primi niciodată banii înapoi… Dar măcar știm că nu suntem singuri în durerea asta.

Au trecut luni de atunci. Relațiile s-au mai îmblânzit. Banii n-au venit niciodată înapoi, dar am câștigat ceva mai prețios: sinceritatea dintre noi.

Uneori mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Și cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?