Când nașii au devenit dușmani: Povestea unei nunți și a două familii

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre asta, Ana! Ai făcut destule!
Vocea Marianei, soacra mea, răsuna în bucătăria mică din apartamentul lor de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia zi după nuntă și deja simțeam că lumea mea se prăbușește. Radu, soțul meu, stătea între noi, cu privirea pierdută undeva pe peretele scorojit.

— Mamă, te rog… Nu e vina Anei că s-au certat tata cu nașul la nuntă. Toată lumea a băut prea mult, s-au aprins spiritele…

Mariana s-a întors spre el cu o privire tăioasă:

— Tu să taci! Dacă nu era fata asta, totul mergea ca uns. La noi în familie nu s-au întâmplat niciodată asemenea rușini!

Mi-am mușcat buza de jos. În mintea mea încă se derula scena de la restaurant: tata și socrul meu, Gheorghe, ridicând vocea unul la altul din cauza unui loc la masă. Nașa, Lidia, încercând să-i despartă, iar mama plângând la toaletă. O nuntă care trebuia să fie începutul fericirii mele s-a transformat într-un câmp de luptă.

Am crescut într-o familie simplă din Bacău. Părinții mei au muncit toată viața la fabrică și nu au avut niciodată pretenții de la nimeni. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, la Iași, am simțit că viața mea prinde culoare. El era deschis, glumeț, mereu în centrul atenției. Eu eram tăcută, retrasă, obișnuită să ascult mai mult decât să vorbesc. Ne-am completat perfect… până la nuntă.

— Ana, nu te mai gândi la prostii! O să treacă și asta — încerca Radu să mă liniștească în seara aceea, când ne-am întors acasă. Dar eu știam că nu va fi atât de simplu.

A doua zi după nuntă, mama m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot! Tata nu vrea să mai audă de socrii tăi. Zice că l-au făcut de râs în fața tuturor. Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Familia lui Radu era mândră, obișnuită cu tradițiile lor: masa mare de duminică, vorbele aruncate printre dinți, bârfele despre vecini. Familia mea era simplă și directă — dacă aveau ceva de spus, spuneau în față.

În fiecare zi după nuntă, Mariana găsea un motiv să mă critice:

— Nu știi să faci sarmale ca lumea! La noi se pune mărar, nu pătrunjel!
— De ce nu porți rochia aia frumoasă pe care ți-am dat-o?
— Radu arată obosit. Nu-l hrănești destul?

Radu încerca să mă apere, dar era prins între două focuri. Seara îl găseam stând pe balcon cu o bere în mână, privind orașul luminat.

— Îmi pare rău că ai ajuns la mijloc… — îmi spunea el încet. — Dar nu pot să-mi cert mama. Știi cum e ea…

Știam. Și totuși mă durea.

Într-o duminică, am mers la părinții mei la masă. Tata era încă supărat:

— Să nu-mi spui că o să mergem la ei de Crăciun! Eu cu Gheorghe nu mai am ce discuta!

Mama încerca să-l domolească:

— Lasă-l, omule! Copiii n-au nicio vină!

Dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

A trecut o lună. Apoi două. Fiecare sărbătoare era un chin: unde mergem? La cine stăm mai mult? Cine se supără? Radu și cu mine ne certam tot mai des.

— De ce nu poți să fii mai ferm cu mama ta? — îi reproșam eu într-o seară.
— Și tu de ce nu poți să-i faci pe ai tăi să lase trecutul?

Ajunsesem să dormim spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Într-o zi, Mariana a venit neanunțată la noi acasă. A intrat fără să bată și a început să inspecteze bucătăria.

— Ce-i dezordinea asta? Așa l-ai învățat tu pe Radu?

Nu am mai rezistat.

— Doamnă Mariana, vă rog frumos! E casa noastră! Nu mai pot trăi așa!

A tăcut o clipă. M-a privit lung și a ieșit trântind ușa.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Radu a venit acasă și m-a găsit plângând.

— Ana… dacă vrei să pleci… te înțeleg…

M-am uitat la el șocată:

— Tu chiar crezi că aș renunța atât de ușor?

Atunci am realizat că dragostea noastră era pusă la încercare nu de greutățile vieții, ci de orgoliile celor din jur.

Am decis împreună să mergem la părinții lui Radu și să discutăm deschis.

— Mamă, tata… Ana e soția mea. Dacă nu o acceptați așa cum e ea, eu nu mai calc pe aici!

Mariana a izbucnit în lacrimi:

— Dar eu vreau doar binele vostru!

— Atunci lăsați-ne să fim fericiți în felul nostru!

A fost nevoie de luni întregi ca lucrurile să se liniștească. Tata și Gheorghe abia își dau bună ziua acum. Mariana încă oftează când mă vede punând pătrunjel în sarmale. Dar Radu și cu mine am învățat să fim o echipă.

Uneori mă întreb: oare câte căsnicii sunt distruse de orgolii și tradiții? Oare chiar merită să pierdem dragostea pentru niște obiceiuri vechi sau pentru ce zice lumea?