Între Două Focuri: Când Bunica Nu Mai Poate Să-și Crească Nepoții

— Nu mai pot, Ana. Pur și simplu nu mai pot, mi-a spus doamna Maria, cu vocea tremurândă, în timp ce-și strângea palmele una în cealaltă pe marginea canapelei noastre vechi din sufragerie. Ochii ei erau roșii, dar hotărâți. Am simțit cum mi se strânge stomacul și am știut că nu e doar o criză de moment.

— Dar mama, ce s-a întâmplat? Nu poți să ne lași așa, fără niciun ajutor! Am serviciu, Vlad are serviciu, copiii te iubesc… Cum să le spun că nu mai vii?

Ea a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi privirea. — Ana, am obosit. Am 65 de ani, mă dor oasele, mă simt tot mai singură și… nu mai pot să țin pasul cu energia lor. Nu e vina voastră. Dar nu mai pot.

În acel moment am simțit cum tot universul meu se prăbușește. De patru ani, de când s-a născut Ilinca, iar apoi și Darius, mama lui Vlad fusese stâlpul nostru. Fără ea, nu știam cum să ne descurcăm. Grădinița era scumpă, programul meu la spital era haotic, iar Vlad lucra în ture la fabrică. Nu aveam pe nimeni altcineva.

— Ana, nu vezi că exagerezi? a intervenit Vlad mai târziu, când am început să ne certăm în șoaptă în dormitor. Mama nu e obligată să stea cu copiii noștri! Și ea are viața ei!

— Dar Vlad, tu nu vezi că fără ea nu ne descurcăm? Cine îi ia pe copii de la grădiniță când eu sunt în gardă? Cine stă cu ei când tu ai schimbul de noapte? Tu crezi că eu nu vreau să fiu cu ei? Dar nu pot! Nu pot fi peste tot!

Vlad a tăcut. Știam că îl doare și pe el situația. Dar între noi se adunaseră frustrări vechi: el simțea că îi cer prea mult mamei lui, eu simțeam că el nu mă susține destul. Copiii simțeau tensiunea și au început să întrebe zilnic de bunica.

— Mami, de ce nu mai vine bunica Maria? a întrebat Ilinca într-o seară, cu ochii mari și umezi.

Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc. — Bunica e obosită, puiule. Are nevoie să se odihnească puțin.

— Dar eu vreau să vină! Să-mi citească povestea cu vulpea! s-a smiorcăit ea.

M-am simțit vinovată. Îmi venea să plâng. M-am dus în baie și am lăsat apa să curgă peste mâini ca să-mi ascund lacrimile.

În zilele următoare am încercat să găsesc soluții. Am sunat la grădinițe private — prețuri exorbitante. Am întrebat vecina, doamna Stanciu, dacă ar putea sta cu copiii câteva ore — dar avea grijă deja de nepoata ei. Am postat pe grupul de mămici din cartier — nimeni disponibil sau de încredere.

La serviciu eram tot mai absentă. O colegă m-a tras deoparte:

— Ana, te văd palidă. Ce ai?

— Probleme acasă… Nu mai am cine să stea cu copiii.

— Of… Și eu am trecut prin asta. Mama mea a făcut infarct acum doi ani și n-a mai putut să mă ajute deloc. A trebuit să-mi reduc orele la jumătate.

M-am gândit atunci: oare chiar trebuie să sacrific cariera pentru familie? Oare e corect ca bunicii să fie responsabili pentru nepoți? Sau e doar o presiune pe care societatea o pune pe femei?

Sâmbătă am mers la mama mea, la țară. Ea era bolnavă de diabet și abia se descurca singură. Mi-a spus:

— Ana, fiecare generație are crucea ei. Eu am crescut singură trei copii fără ajutor. Dar tu ai alte vremuri… Poate trebuie să vă gândiți la altceva.

— Ce altceva? Să renunț la muncă? Să-i las pe copii singuri?

Ea a dat din umeri tristă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit greu fără povestea bunicii Maria, am stat cu Vlad la masă în liniște. Am început să plâng fără să vreau.

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Parcă toată lumea așteaptă ceva de la mine și eu nu mai am nimic de dat.

El mi-a luat mâna peste masă.

— Ana… Hai să găsim împreună o soluție. Poate putem schimba programul la muncă… Sau poate găsim o bonă împreună cu altă familie…

Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

A doua zi am sunat-o pe doamna Maria. Am rugat-o să vină la noi la cafea, fără copii prin preajmă.

— Mama Maria… Îmi pare rău dacă te-am împovărat prea mult. Știu că ai dreptate și că meriți odihna ta. Dar mi-e greu… Mi-e greu să accept că nu mai putem conta pe tine ca înainte.

Ea m-a privit lung și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana, te iubesc ca pe fata mea. Dar trebuie să ai grijă și de tine. Nu poți face totul singură. Și nici eu nu mai pot fi ce-am fost odată…

Am plâns amândouă atunci, pentru toate lucrurile nespuse dintre noi: pentru sacrificiile făcute în tăcere, pentru frustrările adunate ani la rând, pentru dorința de a fi perfecte pentru ceilalți.

În următoarele săptămâni am reușit să găsim o bonă tânără din satul vecin care venea câteva ore pe zi. Nu era ideal, dar era un început. Copiii încă întrebau de bunica Maria, dar acum mergeam împreună la ea duminica și citeam povești toți patru.

Viața noastră s-a schimbat — nu așa cum voiam eu inițial, dar poate așa cum trebuia.

Uneori mă întreb: oare cât putem cere de la cei dragi înainte ca totul să se rupă? Oare sacrificiul unei generații trebuie să devină povara celeilalte? Voi ce credeți?