După divorț, am jurat că nu voi mai iubi niciodată. Dar el știa să asculte…

— Nu mai vreau să aud de bărbați, mamă! Ai înțeles? Nu mă mai bate la cap cu „poate-l cunoști pe fiul colegei mele” sau „uite ce băiat bun e vecinul de la trei”. Am terminat! — am izbucnit într-o seară, trântind ușa bucătăriei. Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu a zis nimic. Știa că nu are rost. După doisprezece ani de căsnicie cu Doru, după nopți în care am plâns în pernă și zile în care m-am simțit invizibilă, nu mai aveam putere să cred în povești.

Divorțul a fost ca o operație fără anestezie. Am rămas cu o rană deschisă, pe care am încercat s-o acopăr cu muncă, cu grija pentru fiica mea, Ilinca, și cu tăcere. Prietenele mă invitau la cafele, la filme, la mici ieșiri, dar eu refuzam politicos. Nu voiam să fiu compătimită sau să aud sfaturi despre „cum să mergi mai departe”. Mergeam înainte doar pentru Ilinca și pentru că nu aveam altă opțiune.

Într-o după-amiază de aprilie, când soarele abia îndrăznea să încălzească băncile din parcul central, m-am așezat obosită lângă un copac bătrân. Ilinca se juca la groapa cu nisip, iar eu încercam să-mi adun gândurile. Atunci a apărut el. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul grizonat și ochii calzi. S-a așezat la capătul băncii și, după câteva minute de liniște, m-a întrebat:

— Îți plac păsările?

Am zâmbit forțat și am dat din cap, fără să-l privesc. Mă așteptam la vreo replică stângace sau la o încercare de conversație forțată. Dar el a tăcut. Pur și simplu a stat acolo, privind copacii și ascultând ciripitul păsărilor. M-am simțit ciudat de liniștită lângă el.

Zilele au trecut și l-am tot întâlnit în parc. Uneori schimbam două-trei vorbe despre vreme sau despre copii. Alteori doar stăteam în tăcere. Nu m-a întrebat niciodată nimic personal. Nu a încercat să afle dacă sunt singură sau dacă am nevoie de ajutor. Era acolo, prezent, fără să ceară nimic.

Într-o zi ploioasă, când parcul era aproape gol, l-am găsit pe bancă, cu o umbrelă mare și o carte în mână. M-a invitat să mă adăpostesc lângă el.

— Nu-i păcat să te uzi? Hai aici, sub umbrelă! — mi-a spus cu un zâmbet blând.

Am ezitat o clipă, apoi m-am așezat lângă el. Am stat așa câteva minute, ascultând ploaia bătând în pânza umbrelei.

— Știi… — am început eu, fără să-mi dau seama — uneori mi se pare că nu mai știu cine sunt.

El a închis cartea și s-a uitat la mine.

— E normal. După ce pierzi ceva important, te simți gol pe dinăuntru. Dar golul ăla poate fi umplut cu altceva. Cu liniște, cu oameni noi… sau cu păsări care cântă în parc.

Am râs pentru prima dată după mult timp. Râsul acela m-a speriat și m-a eliberat în același timp.

În următoarele săptămâni am început să-i povestesc despre mine. Despre Doru și cum m-a făcut să mă simt mică și neînsemnată. Despre Ilinca și frica mea că nu sunt o mamă suficient de bună. Despre visurile mele uitate: să pictez, să merg la munte, să citesc poezie.

El asculta fără să mă întrerupă. Uneori îmi spunea povești din tinerețea lui: cum a pierdut-o pe soția lui într-un accident stupid, cum a crescut singur un băiat care acum trăiește în Germania și nu-l mai sună decât de Crăciun.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu din parc, mama m-a întâmpinat cu o privire suspicioasă.

— Unde ai fost? Ilinca trebuia să fie deja în pat!

— Am stat puțin mai mult în parc… Am întâlnit pe cineva.

— Pe cineva? — vocea ei era tăioasă. — Sper că nu te gândești să începi iar cu prostiile astea! Ai uitat cât ai suferit?

— Nu e ce crezi tu… — am încercat să mă apăr.

— Ba e exact ce cred eu! O să-ți frângă inima din nou! Și Ilinca va suferi cel mai mult!

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei mele. Mama nu putea înțelege că nu era vorba despre dragoste sau despre un nou început romantic. Era vorba despre vindecare. Despre a avea curajul să fii ascultat fără să fii judecat.

În zilele următoare am evitat discuțiile cu mama și am continuat să-l văd pe bărbatul din parc — Mihai îl chema, am aflat într-o zi când Ilinca l-a întrebat direct: „Cum vă cheamă?”.

Odată l-am invitat la noi acasă la o cafea. Mama a refuzat să iasă din cameră toată după-amiaza. Ilinca însă s-a lipit imediat de el și i-a arătat desenele ei.

— Ești bun la suflet — mi-a spus Mihai când am rămas singuri în bucătărie. — Dar porți prea multă vinovăție pe umeri.

— Poate pentru că toată lumea mă face să mă simt vinovată… — am răspuns eu amar.

— Nu toată lumea. Eu nu te judec.

Cuvintele lui au fost ca un pansament pe rana mea veche.

Într-o zi, Doru a venit pe neașteptate să o ia pe Ilinca la el pentru weekend. M-a privit rece și mi-a aruncat:

— Ai găsit deja pe altcineva? Să nu crezi că poți aduce orice străin lângă fata mea!

M-am simțit din nou mică și neputincioasă. Toți păreau că știu mai bine decât mine ce e bine pentru mine și pentru copilul meu.

În noaptea aceea am plâns până târziu. Mihai mi-a trimis un mesaj simplu: „Nu ești singură.”

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva pentru mine însămi. Am început cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Mihai m-a susținut din umbră, fără presiune. Mama a continuat să bombănească, Doru a continuat să mă controleze prin reproșuri, dar eu am început să respir din nou.

Nu știu dacă voi iubi vreodată ca înainte sau dacă Mihai va deveni mai mult decât un prieten drag. Dar știu sigur că uneori avem nevoie doar de cineva care știe să asculte fără să judece.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți întregi fără să fim vreodată ascultați cu adevărat? Și cât curaj ne trebuie ca să ne permitem din nou speranța?