Am dat afară propriul meu fiu și am rămas cu nora mea: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să te privesc cum distrugi tot ce am construit!
Vocea mi-a ieșit spartă, ca un geam crăpat de prea multe ori. Rareș, fiul meu, s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. Irina, nora mea, a încremenit cu mâinile pe farfuria cu ciorbă, ochii ei mari și negri căutându-mi privirea.
— Mamă, ce vrei să spui? a întrebat Rareș, cu tonul acela rece pe care îl folosea de când se întorsese din străinătate.

Nu era prima ceartă. De luni bune, casa noastră din Ploiești devenise un câmp de bătălie. Rareș venea târziu, nervos, arunca vorbe grele Irinei și mie. Îl vedeam cum se stinge, dar nu voia să vorbească. Eu încercam să țin familia unită, să nu se piardă tot ce muncisem o viață. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine.

— Vreau să pleci. Să-ți iei lucrurile și să pleci! am spus apăsat, simțind cum îmi tremură genunchii.

Rareș a râs scurt, amar:
— Tu mă dai afară? Pe mine? Pe fiul tău?

Irina a început să plângă încet. Știam că suferă. Știam că Rareș o rănea cu fiecare zi în care refuza să fie prezent, să fie soț și tată pentru fetița lor, Maria. Dar eu? Eu eram mama care trebuia să ierte orice. Așa mi se spusese toată viața: „Mama rabdă tot”.

Dar nu mai puteam. Nu după ce l-am găsit pe Rareș urlând la Irina pentru că nu găsise cămașa călcată. Nu după ce Maria s-a ascuns sub masă de frică.

— Da, Rareș. Te dau afară. Pentru că nu mai ești omul care ai fost și pentru că nu vreau ca Maria să crească într-o casă plină de urlete.

A plecat trântind ușa, fără să se uite înapoi. Irina a rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

A doua zi dimineață, vecina de la trei m-a întâmpinat cu o privire tăioasă:
— Ce-ai făcut, doamnă Viorica? Toată scara vorbește! Cum să-ți dai băiatul afară?

Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Dar când am intrat în casă și am văzut-o pe Maria jucându-se liniștită cu păpușa ei, am știut că făcusem ce trebuia.

Au urmat zile grele. Rareș nu a mai dat niciun semn. Irina era o umbră prin casă, iar eu încercam să fiu stâlpul de care avea nevoie. Seara, când adormea Maria, stăteam la bucătărie cu Irina și vorbeam despre orice altceva decât despre Rareș.

— Credeți că o să se întoarcă? m-a întrebat într-o seară.
— Nu știu, Irina. Dar dacă se întoarce, trebuie să fie alt om.

Îmi era dor de băiatul meu cel bun, cel care îmi aducea flori de câmp când era mic și mă striga „mami” cu glas subțire. Dar omul care rămăsese în locul lui era străin.

Într-o duminică dimineață, sora mea, Mariana, a venit val-vârtej:
— Ești nebună! Cum poți să stai cu nora ta și să-ți lași băiatul pe drumuri?

Am izbucnit:
— Nu-l las pe drumuri! Îl las să-și găsească drumul! Poate așa își dă seama ce contează!

Mariana a plecat supărată. Mama mea nu mi-a mai vorbit două luni. Toată familia mă judeca. Dar nimeni nu știa cât am plâns nopțile acelea, cât m-am întrebat dacă am făcut bine.

Irina a început să prindă curaj. A găsit un job part-time la o librărie și mergeam împreună după Maria la grădiniță. Încet-încet, casa s-a umplut iar de râsete.

Într-o zi, Rareș a apărut la ușă. Slăbit, cu ochii roșii:
— Mamă… pot să intru?

Irina s-a retras în cameră. Eu l-am privit lung:
— Dacă vrei să intri înapoi în viața noastră, trebuie să fii alt om.

A plâns ca un copil în brațele mele. Mi-a spus că s-a dus la psiholog, că vrea să se schimbe. L-am crezut? Nu știu nici azi dacă l-am crezut atunci sau doar mi-am dorit să-l cred.

Au trecut luni până când Irina l-a primit iar la masă cu noi. Maria îl privea cu teamă la început, apoi cu speranță.

Familia încă mă judecă. Unii spun că mi-am pierdut mințile. Alții șușotesc că „sigur nora a făcut ceva”. Dar eu știu adevărul: pentru prima dată în viață am avut curajul să spun „ajunge!”.

Nu regret nimic. Poate doar că nu am avut puterea să mă pun pe mine pe primul loc mai devreme.

Mă întreb uneori: câte mame din România ar avea curajul să facă ce am făcut eu? Și câte ar putea trăi cu povara alegerii lor?