Nu mai sunt slujnica lor: Povestea mea de mamă româncă după ani de tăcere

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să fiu sluga voastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele pentru a treia oară în ziua aceea. Simona, nora mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, surprinsă, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun. Dar eu știam prea bine: ani la rând am tăcut, am înghițit, am făcut tot ce mi s-a cerut, doar pentru liniștea casei și pentru copiii mei.

Mă numesc Viorica și am 62 de ani. Am crescut la țară, într-o familie unde munca era lege și femeia era stâlpul casei, dar și cea care ducea tot greul. Când m-am măritat cu Gheorghe, am crezut că viața mea va fi altfel. Am muncit cot la cot cu el, am crescut doi copii – pe Mihai și pe Alina – și am sperat că bătrânețea îmi va aduce liniște. Dar liniștea nu a venit.

După ce Mihai s-a însurat cu Simona, au venit să locuiască la noi, în casa bătrânească. La început, eram fericită: casa era plină de râsete, de pași mici de copii, de viață. Dar încet-încet, Simona a început să mă privească altfel. „Mamaie, poți să faci tu ciorba azi? Eu trebuie să merg la cumpărături.” „Mamaie, vezi că s-au murdărit hainele copiilor, le bagi tu la spălat?” La început mi s-a părut firesc – eram bunica, voiam să ajut.

Dar zilele au devenit săptămâni și săptămânile luni. Gheorghe s-a stins acum trei ani și atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Mihai era tot mai ocupat cu serviciul, iar Simona părea că uită că și eu sunt om. Mă trezeam dimineața înaintea tuturor, pregăteam micul dejun, duceam copiii la grădiniță, făceam curat, găteam, spălam. Seara, când toți se adunau în sufragerie la televizor, eu rămâneam în bucătărie să strâng masa.

Într-o zi de iarnă, când ningea ca-n povești, am alunecat pe scări cu un lighean plin de rufe ude. M-am lovit rău la șold. Simona a venit în fugă și primul lucru pe care l-a spus a fost: „Sper că nu ai vărsat apa pe covor!” Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu durerea fizică m-a doborât, ci indiferența ei.

Am început să mă gândesc la viața mea. Când am avut eu timp pentru mine? Când am citit ultima dată o carte? Când am ieșit la plimbare fără să mă grăbesc acasă? Mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără treburile casei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit și Mihai era plecat la serviciul de noapte, Simona a venit la mine în bucătărie:
— Mamaie, mâine trebuie să faci sarmale. Vin părinții mei.
Am ridicat privirea din farfuria pe care o spălam și i-am spus încet:
— Simona, nu mai pot. Sunt obosită. Am nevoie de o pauză.
Ea a pufnit:
— Dar ce mare lucru faci? Doar stai acasă!
Atunci am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am lăsat farfuria jos și am ieșit din bucătărie fără să spun nimic.

Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la mama mea – cât a muncit și ea pentru toți și cum s-a stins fără să spună vreodată ce o doare. Mi-am jurat atunci că eu nu voi muri cu sufletul plin de regrete.

A doua zi dimineață mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am plecat la Alina, fata mea, care locuiește în oraș. Nu i-am spus nimic Simonei. Am lăsat doar un bilet: „Am nevoie de timp pentru mine. Viorica.”

Alina m-a primit cu brațele deschise:
— Mamă, de ce nu mi-ai spus mai devreme? Mereu ai pus pe alții înaintea ta!
Am izbucnit în plâns în brațele ei. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit văzută.

Au trecut două săptămâni până când Mihai m-a sunat:
— Mamă, Simona e supărată că ai plecat așa. Dar… cred că ai făcut bine. Poate ne-am obișnuit prea mult cu ajutorul tău.
Am simțit un nod în gât. Era prima dată când băiatul meu recunoștea că nu sunt invizibilă.

La Alina acasă am început să-mi recapăt liniștea. Am ieșit la plimbare prin parc, am citit o carte întreagă fără să fiu întreruptă. Am stat la povești cu nepoata mea cea mică despre visele ei. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie.

După o lună m-am întors acasă. Simona m-a întâmpinat cu o privire rece:
— Ai terminat vacanța?
Am privit-o drept în ochi:
— Nu e vacanță când fugi de acasă ca să poți respira.
A tăcut rușinată. De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Nu mai fac totul singură. Am început să spun „nu” când simt că nu mai pot.

Poate că nu sunt singura mamă care s-a simțit slujnică în propria casă. Poate că multe dintre noi uităm cine suntem din dorința de a-i mulțumi pe ceilalți. Dar oare cât timp putem trăi așa? Când vine momentul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?