Când inima de mamă se rupe: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei luminate doar de lumina slabă a străzii. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din casă era spartă doar de respirația grea a fiului meu și de suspinul reținut al Anei, nora mea.

Vlad s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii roșii de oboseală și nervi. — Mamă, te rog, nu acum. E târziu. Putem discuta mâine?

— Nu, Vlad! Acum! Pentru că mâine nu va mai fi nimic de discutat. Mâine vă faceți bagajele și plecați. Nu mai rezist.

Nu știu cum am ajuns aici. Casa asta, pe care am cumpărat-o cu greu după divorț, fusese mereu refugiul meu. Locul unde îmi lingeam rănile, unde citeam în liniște sau găteam pentru mine însămi. Dar totul s-a schimbat când Vlad și Ana au venit la ușa mea, cu ochii plini de rușine și speranță.

— Mamă, ne-au dat afară din chirie. Nu avem unde să mergem. Te rugăm… doar câteva luni.

Cum să refuz? Sunt mama lui Vlad. L-am crescut singură, cu sacrificii pe care nici acum nu le știe pe toate. Am renunțat la visele mele ca el să poată merge la facultate, am lucrat două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Și totuși, când i-am văzut în prag, mi-am dat seama că nu pot spune „nu”.

Primele săptămâni au fost suportabile. Încercam să nu mă bag peste ei, să le ofer intimitate. Dar casa mea era mică, iar tensiunile au început să se adune ca praful pe mobilă. Ana nu găsea de lucru și stătea toată ziua pe telefon; Vlad venea târziu acasă și trântea ușa; eu mă simțeam ca o intrusă în propria viață.

— Nu poți să faci mai încet cafeaua dimineața? m-a întrebat Ana într-o zi, cu voce tăioasă.

— E casa mea, Ana. Aici fac cafeaua cum vreau eu.

— Da, dar noi dormim! Poate ai uitat cum e să ai nevoie de somn…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu uitasem nimic. Nici nopțile nedormite când Vlad era mic și făcea febră, nici diminețile în care mergeam la muncă după doar două ore de somn. Dar nu i-am spus asta. Am tăcut și am înghițit.

Seara, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, încearcă să fii mai înțelegătoare cu Ana. E greu pentru ea…

— Și pentru mine nu e greu? am întrebat încet.

Vlad a oftat și a ieșit fără să răspundă.

Așa au trecut lunile: reproșuri mărunte, uși trântite, priviri reci la masă. Casa mea devenise un câmp de luptă tăcut. Prietenele mă întrebau de ce nu pun piciorul în prag.

— E fiul meu! Cum să-l dau afară?

Dar într-o noapte totul a explodat. Ana a venit la mine în cameră plângând.

— Vlad țipă la mine din cauza ta! Zice că nu fac nimic bine! Că tu ești mereu nemulțumită!

M-am ridicat din pat și am mers la el.

— Vlad, ce se întâmplă?

— Nimic! Nimic nu se întâmplă! Doar că nu mai suport să stau aici! Nici Ana nu mai suportă! Dar unde să mergem?

Atunci am simțit că mă sufoc. Că nu mai e loc pentru mine în propria viață.

— Atunci plecați! Am urlat fără să-mi dau seama că vocea mea răsună prin toată casa.

A urmat o liniște grea. Ana s-a retras în cameră plângând; Vlad m-a privit ca și cum l-aș fi trădat.

— Serios? Ne dai afară?

— Da, Vlad. Mâine vă faceți bagajele și plecați. Nu mai pot trăi așa.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și am plâns ca atunci când tatăl lui Vlad m-a părăsit. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că respir.

Dimineața au plecat fără să spună prea multe. Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine; Ana avea ochii umflați de plâns.

Au trecut trei luni de atunci. Vlad nu mi-a mai vorbit deloc; Ana mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper să fii fericită.”

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă o mamă are vreodată dreptul să-și pună limitele înaintea copiilor ei adulți. Dacă sacrificiul trebuie să fie fără sfârșit sau dacă avem voie, măcar o dată în viață, să ne alegem pe noi înșine.

Poate că am fost egoistă. Poate că am fost curajoasă. Dar oare când are voie o mamă să spună: „Ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?