Între dragostea de mamă și dorința de liniște: Povestea unei alegeri imposibile

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Îl privesc peste umăr, cu lingura în mână, și simt cum inima mi se strânge. De fiecare dată când începe așa, știu că urmează ceva greu.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? întreb, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Eu și Irina vrem să ne căsătorim. Și… am vrea să locuim aici, cu tine și cu Radu, cel puțin până strângem bani pentru ceva al nostru.

Mă uit la el, la băiatul meu cel mare, care nu mai e demult copil, dar care încă poartă în ochi acea vulnerabilitate pe care o știu doar eu. În spatele lui, Radu, fratele mai mic, se preface că nu aude nimic, dar știu că ascultă fiecare cuvânt.

Mă așez încet pe scaunul din colțul bucătăriei. Apartamentul nostru cu două camere abia ne ajunge pentru trei suflete. Cum ar fi să fim cinci? Să împărțim aceeași baie, aceeași bucătărie, aceleași spații mici și certuri mari?

— Vlad… Nu știu dacă e o idee bună. E prea strâmt aici. Și tu știi cât de greu ne-a fost până acum.

Vlad oftează și-și trece mâna prin păr.

— Mamă, nu avem altă soluție. Salariile noastre abia ne ajung pentru chirie. Irina nu are unde să stea. Nu vreau să plec departe de voi.

Îmi mușc buza. Îmi amintesc anii în care am crescut singură doi copii, după ce tatăl lor a plecat fără să privească înapoi. Am muncit pe brânci ca să le fie bine. Am renunțat la visele mele pentru ei. Acum, când în sfârșit visam la puțină liniște, la seri în care să citesc sau să ascult muzică fără griji, vine această cerere care mă aruncă din nou în vâltoarea sacrificiului.

— Maria, ce faci? mă întreabă vocea interioară. Ești mamă sau ești femeie?

În zilele următoare, tensiunea plutește în aer ca un nor greu. Radu vine acasă tot mai târziu, evitând discuțiile. Vlad mă privește cu ochi rugători ori de câte ori ne întâlnim pe holul îngust. Irina vine în vizită și încearcă să fie amabilă, dar simt că îi e teamă să nu fie respinsă.

Într-o seară, când toți sunt acasă, izbucnește cearta.

— Nu e corect! strigă Radu. Eu nici măcar nu am unde să-mi fac temele în liniște! Acum o să fim și mai mulți?

— Radu, nu exagera! răspunde Vlad. E doar pentru o perioadă.

— O perioadă? Ca atunci când tata a zis că pleacă doar pentru câteva luni și n-a mai venit niciodată?

Cuvintele lui Radu mă lovesc ca un pumn în stomac. Mă ridic brusc de la masă.

— Destul! Nu vreau să vă certați din cauza mea!

Toți tac. Simt privirile lor asupra mea — Vlad cu speranță, Radu cu furie mocnită, Irina cu teamă.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă, ating pereții reci și mă întreb dacă am dreptul să spun „nu”. Dacă am dreptul să-mi doresc liniște după atâția ani de sacrificii. Dacă dragostea de mamă trebuie să fie mereu despre renunțare la sine.

A doua zi dimineață îl găsesc pe Vlad în bucătărie.

— Mamă… dacă nu vrei, spune-mi sincer. Nu vreau să te fac nefericită.

Îl privesc lung. Îmi văd băiatul devenit bărbat, dar încă atât de legat de mine.

— Vlad, nu știu ce e mai bine. Mi-e teamă că dacă vă primesc aici o să ne pierdem toți liniștea și răbdarea. Mi-e teamă că dacă vă refuz o să te pierd pe tine.

Se apropie și mă ia în brațe.

— Mamă, orice ai decide… eu tot fiul tău rămân.

În zilele următoare încercăm să găsim soluții: poate o garsonieră ieftină la periferie? Poate ajutor de la rude? Dar nimic nu pare posibil fără compromisuri dureroase.

Într-o duminică mergem împreună la biserică. Preotul vorbește despre sacrificiu și iubire necondiționată. Mă uit la Vlad și la Radu lângă mine și simt lacrimi fierbinți pe obraz.

Seara îi adun pe toți în sufragerie.

— Am decis… O să încercăm să locuim împreună o vreme. Dar vreau ca fiecare să respecte spațiul celuilalt și să ajutăm cu toții la treburile casei. Dacă vedem că nu merge… vom găsi altă soluție.

Vlad mă îmbrățișează strâns. Radu oftează, dar acceptă tăcut. Irina plânge de emoție.

Nu știu dacă am făcut alegerea corectă sau doar am amânat inevitabilul conflict. Dar știu că uneori dragostea de mamă înseamnă să mergi pe sârmă între propriile dorințe și fericirea copiilor tăi.

Oare câte mame au trecut prin asta? Oare cât putem sacrifica din noi fără să ne pierdem cu totul?