Tot ce-i al tău, rămâne al tău: Povestea unei moșteniri amare

— Nu te mai amăgi, Irina, casa asta nu mai e a ta! — vocea răgușită a unchiului meu, Gheorghe, răsuna prin curtea plină de noroi, unde încă mai atârnau rufele mamei pe sârmă. Mâinile îmi tremurau pe cheile vechi, reci, pe care le strângeam ca pe o ancoră. În fața mea, verișoara mea, Camelia, își încrucișa brațele cu o privire de gheață.

Nu-mi venea să cred că am ajuns aici. Cu doar două luni în urmă, părinții mei încă râdeau la masa din bucătărie, povestind despre recolta de prune și planurile pentru iarnă. Apoi, accidentul acela nenorocit — o mașină scăpată de sub control pe drumul spre Pitești — mi-a luat totul. Am rămas singură, cu o casă bătrânească și un petic de pământ care, dintr-odată, părea să valoreze mai mult decât orice legătură de sânge.

— Irina, nu te mai agăța de trecut! — a continuat Camelia, ridicând tonul. — Tata a zis clar: după ce-au murit ai tăi, totul se împarte! Și noi avem drepturi!

Mi-am mușcat buza până la sânge. Știam că legal nu aveau dreptate. Părinții mei lăsaseră totul pe numele meu. Dar aici, la țară, legea nescrisă a familiei era mai puternică decât orice act notarial. Oamenii vorbeau. Și vorbele lor cântăreau greu.

În fiecare zi după înmormântare, rudele roiau prin curte ca niște corbi. Unchiul Gheorghe cotrobăia prin șopron după scule vechi. Mătușa Ileana își făcea cruce teatral când mă vedea plângând în grădină. Camelia aducea mereu vorba despre „cum ar fi corect” să împărțim totul.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am găsit-o pe Camelia cotrobăind prin dulapul mamei.

— Ce cauți aici? — am întrebat cu voce stinsă.
— Doar mă uitam… Poate găsesc ceva ce mi-ar aminti de mătușa… — a răspuns ea cu un zâmbet fals.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era vorba doar despre lucruri sau bani. Era vorba despre amintiri, despre rădăcini. Despre faptul că nimeni nu părea să respecte durerea mea.

În sat, lumea șușotea. „Săraca Irina… Dar și casa aia e mare… Poate n-ar strica să o vândă și să plece la oraș.” Prietena mea din copilărie, Mihaela, încerca să mă încurajeze:

— Nu-i lăsa să te calce în picioare! Ești singura moștenitoare! Luptă!

Dar eu nu mai aveam putere. Nopțile erau lungi și reci. Mă trezeam plângând după mama. Miroseam încă perna ei și mă rugam să fiu tare. Dar fiecare zi aducea alt conflict.

Într-o dimineață am găsit poarta încuiată cu un lacăt nou. Unchiul Gheorghe stătea în fața porții cu mâinile în șolduri.

— De azi înainte, intrăm doar împreună! — a spus el sec.

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— E casa mea! — am urlat pentru prima dată.

El a râs scurt:

— Nu te mai ține de prostii! Fără noi n-ai fi ajuns nicăieri!

Adevărul era că mă simțeam singură și pierdută. Nu aveam frați sau surori. Prietenii erau departe. Tot ce aveam era casa asta veche și câteva hectare de pământ pe care părinții mei le munciseră o viață.

Am început să caut soluții legale. Am mers la notarul din oraș, doamna Popescu.

— Dragă Irina, actele sunt clare. Dar dacă rudele nu cedează de bunăvoie… va trebui să mergi în instanță.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat singură la masa din bucătărie, privind poza părinților mei.

— Ce să fac? Să mă lupt cu ai mei pentru niște ziduri? Sau să renunț la tot ce ați construit?

A doua zi dimineață am găsit curtea plină de oameni: rudele veniseră cu un avocat și cu poliția locală. Voiau să facem „o împărțeală amiabilă”.

— Irina, gândește-te bine! — mi-a spus mătușa Ileana cu voce mieros-amenințătoare. — Nu vrei scandal în sat…

Mi-am adunat curajul și am spus:

— Nu renunț la nimic! Casa asta e tot ce mi-a rămas din părinți! Dacă vreți scandal, îl veți avea!

A urmat un proces lung și dureros. Ani de zile am bătut drumurile la tribunalul din Pitești. Am cheltuit bani pe avocați, am pierdut prieteni și sănătate. Rudele au încercat să mă discrediteze în sat: au spus că sunt lacomă, că nu respect tradiția.

Într-o zi, după o ședință grea la tribunal, m-am întâlnit cu Camelia la magazinul din sat.

— Merită tot chinul ăsta? — m-a întrebat ea cu ochii roșii.
— Pentru mine da — i-am răspuns simplu. — Pentru că aici mi-e sufletul.

Anii au trecut. Am câștigat procesul, dar am pierdut aproape toată familia. Casa a rămas a mea, dar uneori pereții ei par mai reci ca niciodată.

Acum stau pe prispa casei și privesc apusul peste dealuri. Mă întreb: oare chiar merită să lupți pentru ziduri dacă pierzi oamenii? Sau poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ce înseamnă pentru voi „acasă”?