Între sânge și tăcere: Cum am ajuns să nu-mi mai vorbesc cu sora mea

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să te aud! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria noastră mică din Ploiești mirosea a cozonac și a supă de pui. Mama încerca să ne liniștească, tata se retrăsese deja în dormitor, sătul de scandaluri. Dar eu și Ana, sora mea cu doi ani mai mică, nu ne puteam opri.

— Mereu faci pe victima, Ioana! Mereu tu ești cea nedreptățită! mi-a aruncat ea, cu ochii scânteind de furie.

A fost momentul în care ceva s-a rupt definitiv. Am simțit cum toată copilăria noastră, toate serile în care dormeam îmbrățișate sau ne jucam „de-a școala”, s-au transformat într-o poveste străină. Am ieșit din cameră trântind ușa, iar în mintea mea s-a născut o hotărâre: nu-i voi mai vorbi niciodată.

Nu știu când am început să ne urâm. Poate când mama îi cumpăra Anei haine noi și mie doar „ce-ți trebuie”, pentru că eram „fata mare”. Poate când tata îi lua apărarea la fiecare ceartă, spunând că „e mai mică, nu știe”. Sau poate când am intrat la liceu și Ana a început să-mi copieze stilul, prietenii, chiar și băieții care îmi plăceau. Totul părea o competiție pe care eu trebuia s-o câștig, dar mereu simțeam că pierd.

Anii au trecut cu certuri mărunte: cine spală vasele, cine stă la calculator, cine primește mai mulți bani de buzunar. Dar sub toate astea mocnea ceva mult mai adânc: sentimentul că nu eram văzută, că nu eram destul pentru părinții mei. Ana era mereu „cea sensibilă”, „cea care are nevoie de ajutor”, iar eu trebuia să fiu responsabilă, matură, să cedez mereu.

Într-o zi, când aveam 19 ani și mă pregăteam să plec la facultate la București, am găsit-o pe Ana plângând în camera ei. M-am apropiat să o întreb ce are, dar m-a respins cu un gest nervos.

— Lasă-mă în pace! Oricum nu-ți pasă!

Atunci am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Dar n-am spus nimic. Am plecat la facultate și am încercat să-mi văd de viață. Dar mama mă suna mereu: „Ioana, vezi că Ana are nevoie de bani pentru meditații”, „Ioana, vorbește cu sora ta, e supărată”. Simțeam că nu pot scăpa niciodată de umbra ei.

Când m-am întors acasă în vacanță, tensiunea era și mai mare. Tata se prefăcea că totul e bine, dar mama era tot mai obosită. Într-o seară, după o ceartă banală despre cine să spele vasele, Ana a izbucnit:

— Tu niciodată nu m-ai iubit! Mereu ai vrut să mă faci să mă simt mică!

Am rămas fără cuvinte. Poate avea dreptate? Poate că toată furia mea era doar o mască pentru frica de a nu fi iubită? Dar n-am putut să-i spun asta. Am ales tăcerea.

Au trecut luni fără să ne vorbim. În casă era o liniște apăsătoare. Mama încerca să ne apropie cu tot felul de pretexte: „Ana are nevoie de ajutor la matematică”, „Ioana, vino să mâncăm împreună”. Dar eu refuzam. M-am mutat la București definitiv după ce am terminat facultatea și am găsit un job la o agenție de publicitate.

Viața mea părea că merge înainte: aveam prieteni noi, ieșeam în oraș, mă simțeam liberă. Dar în fiecare duminică primeam același mesaj de la mama: „Nu vrei să vorbești cu Ana? E ziua ei…”. Refuzam mereu. Într-un an nici nu m-am dus acasă de Crăciun.

Apoi mama s-a îmbolnăvit. Cancer la sân. A fost ca un trăsnet. M-am întors acasă și am găsit-o pe Ana lângă patul ei, palidă și slabă. Nu ne-am spus nimic zile întregi. Doar ne priveam pe furiș.

Într-o noapte, când mama dormea și tata era la farmacie, Ana a început să plângă în hohote.

— De ce mă urăști atât de mult? Ce ți-am făcut? a șoptit ea printre lacrimi.

Am vrut să-i spun tot: cât m-a durut să fiu mereu „cea puternică”, cât m-am simțit invizibilă lângă ea. Dar n-am putut. Am ieșit din cameră fără un cuvânt.

Mama a murit după câteva luni. La înmormântare am stat una lângă alta ca două străine. Rudele ne priveau cu milă sau curiozitate. Tata s-a retras complet în el însuși.

După moartea mamei, casa a devenit un muzeu al tăcerii. Eu veneam rar acasă; Ana s-a înscris la o facultate din oraș și stătea mai mult cu prietenii ei. Tata îmbătrânea pe zi ce trece.

Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Putem vorbi?”. L-am ignorat. Apoi altul: „Mi-e dor de tine”. Niciun răspuns din partea mea.

Au trecut ani așa. Am avut relații eșuate, joburi schimbate, dar mereu simțeam un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic. La fiecare aniversare sau Crăciun mă uitam la telefon și speram să primesc un mesaj de la ea — dar nu venea niciodată.

Acum sunt adult și încă nu-mi vorbesc cu sora mea. Tata e bolnav și el; uneori mă sună și mă roagă să încerc să repar lucrurile cu Ana. Dar nu știu cum să fac asta. Nu știu dacă vreau sau dacă mai pot.

Mă întreb uneori: cât din ceea ce suntem vine din dragoste și cât din orgoliu? Oare chiar merită tăcerea asta tot ce am pierdut? Dacă ați fi în locul meu… ați încerca să reparați ceva ce pare iremediabil?