Când Jocurile Copiilor Destrămă Prietenii: Povestea Dintre Milena și Ioana

— De ce nu poți să-l lași și pe Vlad să se joace cu jucăria aia? Nu vezi că plânge? vocea Ioanei răsuna ascuțit în sufrageria mea, în timp ce fetița ei, Ana, strângea la piept păpușa roz, refuzând să o împartă.

M-am simțit prinsă la mijloc, ca de fiecare dată în ultimele luni. Vlad, băiatul meu de cinci ani, plângea cu sughițuri, iar eu încercam să-i explic Ioanei că nu e corect să-i cerem Anei să renunțe la jucăria preferată doar pentru că Vlad vrea să se joace cu ea. Dar Ioana nu ceda niciodată. De fiecare dată când copiii noștri se certau, discuția escalada între noi două, ca și cum fiecare mic incident era o dovadă a eșecului nostru ca mame și prietene.

Nu a fost mereu așa. Îmi amintesc perfect zilele când stăteam amândouă pe banca din parc, râzând de prostioarele copiilor și visând la vacanțe împreună. Atunci, nimic nu părea să ne poată despărți. Dar, încet-încet, micile neînțelegeri s-au adunat ca niște pietre într-un rucsac pe care îl purtam amândouă, tot mai greu.

— Milena, nu vreau să par insensibilă, dar Vlad e mereu cel care face scandal! Trebuie să-l înveți să împartă! mi-a spus Ioana într-o zi, după ce copiii se certaseră pentru un leagăn.

M-am simțit rănită. Vlad era timid și sensibil, iar eu făceam tot ce puteam să-l ajut să se integreze. Dar Ioana nu vedea decât crizele lui de plâns și refuzul Anei de a împărți. Am încercat să-i explic, dar simțeam că vorbesc cu un zid.

Soții noștri au început și ei să se implice. Rareș, soțul meu, mi-a spus într-o seară:

— Nu mai invita familia Ioanei la noi. De fiecare dată pleci supărată și Vlad e agitat toată ziua.

Dar nu puteam renunța atât de ușor la prietenia cu Ioana. Era singura mea confidentă adevărată, cea care știa totul despre mine încă din liceu. Totuși, tensiunea creștea cu fiecare întâlnire. Copiii noștri păreau să fie într-o competiție continuă: cine are cele mai multe jucării, cine desenează mai frumos, cine primește mai multă atenție.

Într-o duminică ploioasă, când am invitat-o pe Ioana la mine la cafea, discuția a degenerat rapid.

— Nu pot să cred că îi iei apărarea lui Vlad din nou! Ana doar s-a apărat! a ridicat vocea Ioana.

— Nu-i iau apărarea! Dar nici nu pot să accept că orice face Vlad e greșit! am răspuns eu, simțind cum mi se strânge inima.

Am tăcut amândouă câteva secunde. În bucătărie se auzea doar ticăitul ceasului și ploaia care bătea în geam. Am simțit că ceva s-a rupt atunci între noi.

După acea zi, întâlnirile noastre au devenit rare. Vorbeam doar despre vreme sau despre grădiniță, evitând orice subiect care ar fi putut duce la ceartă. Copiii noștri nu mai voiau să se joace împreună. Rareș era ușurat, dar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară târzie, după ce Vlad a adormit plângând pentru că Ana nu l-a invitat la ziua ei de naștere, am luat telefonul și i-am scris Ioanei un mesaj lung. I-am spus cât de mult îmi lipsește prietenia noastră și cât de mult mă doare că nu putem găsi o cale de mijloc pentru copiii noștri.

Răspunsul ei a venit abia a doua zi:

„Și mie îmi pare rău, Milena. Poate e mai bine să luăm o pauză. Poate când copiii vor fi mai mari…”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am simțit abandonată și vinovată în același timp. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu puteam face mai mult pentru a salva ceea ce aveam.

Zilele au trecut greu. M-am refugiat în muncă și în grijile zilnice. Rareș era mai prezent acasă, încercând să mă facă să uit. Dar golul lăsat de lipsa Ioanei era acolo la fiecare pas: când mergeam în parc și vedeam banca noastră goală, când Vlad mă întreba dacă Ana mai e supărată pe el.

Mama mea m-a întrebat într-o zi:

— Ce s-a întâmplat cu Ioana? Nu vă mai vedeți deloc?

Am dat din umeri și am schimbat subiectul. Nu puteam vorbi despre asta fără să simt un nod în gât.

Au trecut luni până când am avut curajul să o sun din nou pe Ioana. Vocea ei era distantă, rece. Am vorbit despre copii și despre școală, dar nimic nu mai era ca înainte. Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.

Acum mă uit la pozele vechi cu noi două râzând în parc și mă întreb: oare chiar copiii noștri au fost motivul rupturii sau noi am uitat cum să fim prietene? Oare orgoliile noastre de mame ne-au făcut să pierdem ceva ce nu vom mai regăsi niciodată?

Poate că uneori dragostea dintre prieteni e la fel de fragilă ca o jucărie preferată — dacă nu ai grijă de ea, se poate sparge ușor și nu o mai poți repara niciodată.

Oare câte prietenii se pierd din cauza unor lucruri mărunte? Și dacă am putea da timpul înapoi… am face altfel?