„Nu sunt menajera nimănui” – Povestea mea despre lupta pentru respect într-o familie care trebuia să-mi fie adăpost

— Nu ai terminat încă de șters praful? se aude vocea ascuțită a soacrei mele, Ileana, din pragul sufrageriei. Mă opresc din frecatul mesei, simțind cum mi se strânge stomacul. E abia ora opt dimineața și deja am spălat vasele, am dat cu mopul și am pregătit cafeaua pentru toată lumea. Dar pentru ea nu e niciodată destul.

— Mai durează puțin, mamaie, răspund încercând să-mi păstrez calmul. Dar Ileana oftează teatral și se întoarce spre Radu, soțul meu, care citește ziarul la masă.

— Vezi, dragă, ți-am zis eu că fata asta nu e gospodină. Dacă era după mine, nu o luam în casă. Dar tu…

Radu ridică din umeri fără să mă privească. — Lasă, mamă, termină ea…

Mă simt invizibilă. De când m-am mutat aici, în apartamentul lor din Drumul Taberei, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de sarcini casnice și reproșuri. Nu așa mi-am imaginat că va fi căsnicia. Visam la un parteneriat, la un cămin cald, nu la o luptă zilnică pentru fiecare fărâmă de respect.

Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Să nu lași pe nimeni să te calce în picioare, Ana!” Dar aici, în casa asta, simt că fiecare zi mă strivește puțin câte puțin.

Prima ceartă serioasă a fost la două săptămâni după nuntă. Ileana a intrat peste mine în dormitor cu o față acră:

— De ce nu ai făcut ciorbă azi? Radu vine obosit de la muncă și tu îi dai doar cartofi prăjiți?

— Am avut mult de lucru la birou… am încercat să mă apăr.

— Nu mă interesează! Femeia trebuie să aibă grijă de bărbat! Pe vremea mea…

Am ieșit plângând din cameră. Radu m-a găsit pe hol și mi-a spus doar atât:

— Nu te supăra pe mama, așa e ea. Las-o să spună ce vrea.

Dar nu pot să las. Fiecare vorbă a ei mă rănește. În fiecare zi mă simt tot mai mică, tot mai străină în propria casă.

Sâmbătă dimineață, Ileana a venit cu o listă de cumpărături lungă cât o zi de post.

— Să nu uiți să iei și detergentul ăla scump! Și să nu cumperi iar roșii din alea fără gust!

Am plecat la piață cu ochii în lacrimi. Pe drum m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari abătută.

— Nimic… doar obosită.

— Să nu lași pe nimeni să-ți vorbească urât! Și eu am avut o soacră grea… dar până la urmă am pus piciorul în prag.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Ileana a început iar cu reproșurile:

— Nici măcar perdelele nu le-ai spălat! Ce fel de femeie ești?

Am simțit că explodez:

— Sunt om, nu menajeră! Am și eu un serviciu! De ce trebuie să fac totul singură?

Radu s-a ridicat brusc:

— Ana, nu mai țipa la mama! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am înghețat. Chiar atât de puțin contez? Am dormit pe canapea în acea noapte, cu ochii în tavan și inima frântă.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să plâng iar.

— Mamă, nu mai pot… Parcă trăiesc într-un coșmar.

— Ana, dacă nu te respectă nimeni acolo, vino acasă. Nicio femeie nu merită să fie slugă!

Dar nu pot renunța atât de ușor. Îl iubesc pe Radu. Sau poate iubesc doar amintirea lui de dinainte de nuntă? Nu știu…

Într-o seară, după ce Ileana a adormit, am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, te rog… Ajută-mă! Nu mai pot trăi așa. Simt că mă pierd pe mine zi de zi.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer:

— Ana, tu exagerezi. Mama are dreptate în multe privințe. Poate dacă ai fi mai atentă…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să evit serile acasă. Stăteam peste program la birou sau mă plimbam prin parc până târziu. Singurătatea era mai ușor de suportat decât umilința zilnică.

Într-o duminică, Ileana a chemat toată familia la masă: verișori, mătuși, unchi. Toți au venit cu zâmbete false și priviri iscoditoare.

— Ana nu prea se descurcă la bucătărie… dar poate învață ea într-o zi! a spus Ileana râzând zgomotos.

Toți au râs cu ea. M-am simțit ca o străină printre ai mei. Atunci am decis: trebuie să fac ceva pentru mine.

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost grea – mi-era rușine să recunosc cât de nefericită sunt.

— Ana, ai dreptul la respect! mi-a spus doamna psiholog. Nimeni nu are voie să te trateze ca pe o slugă.

Încet-încet am prins curaj. Am început să spun „nu”. Seara refuzam să mai spăl vasele singură sau să fac curat după toți. Ileana s-a înfuriat:

— Cum adică nu faci? Cine crezi că ești?

— Sunt Ana! Și merit respect!

Radu s-a supărat și mai tare:

— Dacă vrei război cu mama, eu nu mă bag!

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi pleca. Poate voi rămâne și voi lupta mai departe pentru locul meu aici. Dar știu sigur un lucru: nu mai vreau să fiu menajera nimănui.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?