„Nu ești mama lor, Maria!” – Povestea unei familii destrămate de prejudecăți

— Nu ești mama lor, Maria! Nu ai să fii niciodată!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet peste liniștea serii. Mă uitam la el, cu mâinile încă ude de la vasele pe care le spălasem pentru toți șapte, și simțeam cum mi se strânge inima. Copiii erau sus, probabil ascultau pe furiș. Mă întrebam dacă și ei gândeau la fel ca el.

Am crescut la țară, în Botoșani, într-o familie simplă. Mama mereu spunea: „Maria, dacă nu-ți găsești un bărbat bun, mai bine rămâi singură.” Dar eu l-am găsit pe Radu. Sau cel puțin așa am crezut. Era văduv de doi ani când ne-am cunoscut. Avea trei copii: Ilinca, Paul și Daria. Eu aveam 28 de ani și niciun copil. M-am îndrăgostit de el și de felul în care își ținea copiii aproape, cum le făcea clătite duminica dimineața.

La început, totul părea un vis. Copiii erau retrași, dar politicoși. M-au privit cu ochi mari când am intrat prima dată în casa lor. Am încercat să nu le schimb viața prea mult. Le-am gătit ce știau ei de la mama lor: ciorbă de perișoare, sarmale, plăcintă cu mere. Dar niciodată nu am simțit că sunt „mama lor”.

După doi ani, am rămas însărcinată cu Radu. A fost o bucurie imensă pentru mine, dar și începutul sfârșitului pentru noi. Ilinca a început să mă ignore complet. Paul a devenit rebel, iar Daria plângea des noaptea. Radu era prins între două lumi: copiii lui și noua lui familie cu mine.

— Maria, nu poți să-i forțezi să te iubească! mi-a spus el într-o seară.
— Nu vreau să mă iubească, Radu! Vreau doar să mă accepte! Să nu mă privească ca pe o intrusă!
— E greu pentru ei…

Adevărul era că era greu și pentru mine. Să fii mamă vitregă în România e ca și cum ai merge pe sârmă sub privirile tuturor. Vecinii șușoteau: „Săracii copii… uite ce repede și-a găsit tatăl lor pe altcineva.” Mama mea mă suna des:
— Maria, nu te lasă la fund copiii altuia! Ai grijă de tine!

Dar eu nu puteam să-i las. Îi iubeam pe fiecare în felul meu. Îi duceam la școală, le făceam pachețelul preferat, îi ajutam la teme. Dar mereu simțeam un zid între noi.

Când s-a născut Ana, fetița noastră, totul s-a schimbat radical. Ilinca a refuzat să o țină în brațe. Paul a început să lipsească de la școală. Daria a devenit tăcută ca o umbră. Radu era tot mai absent.

Într-o seară, după ce Ana plânsese ore întregi din cauza colicilor, am coborât la bucătărie să beau un pahar cu apă. L-am găsit pe Radu stând la masă cu capul în mâini.
— Nu mai pot, Maria…
— Ce nu mai poți?
— Să văd cum suferă copiii mei…
— Și eu nu contez? Ana nu contează?
— Tu ai doar un copil aici… Eu am patru!

M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să spună asta? Eu îi crescusem pe toți patru! Eu le pansasem genunchii juliți, eu le făcusem temele la matematică!

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilinca făcând bagajele.
— Unde pleci?
— La bunica… Nu mai vreau să stau aici.
Paul a trântit ușa după ea și a ieșit fără să spună nimic. Daria s-a ascuns în camera ei.

Am încercat să vorbesc cu Radu:
— Trebuie să facem ceva! Să mergem la consiliere de familie!
— Nu avem bani de psihologi! Asta e viața! Fiecare trebuie să-și vadă de ale lui!

M-am simțit atât de singură încât am început să plâng în hohote. Mama m-a sunat chiar atunci:
— Maria, vino acasă la noi câteva zile… poate îți limpezești mintea.

Am plecat cu Ana în brațe și cu sufletul făcut bucăți. Trei zile am stat la părinți și m-am gândit la tot ce făcusem greșit. Poate că nu trebuia să încerc atât de mult să fiu mamă pentru niște copii care nu mă voiau… Poate că trebuia să-mi văd doar de Ana.

Când m-am întors acasă, casa era pustie. Radu plecase cu copiii lui la sora lui din Suceava. Pe masă era un bilet:
„Maria, nu știu dacă mai putem continua așa. Copiii mei au nevoie de mine. Tu ai Ana.”

Am simțit că tot universul meu s-a prăbușit. Am sunat la el de zeci de ori, dar nu mi-a răspuns decât după o săptămână:
— Maria, cred că trebuie să ne despărțim… E mai bine pentru toți.

Divorțul a fost rapid și rece. Niciunul dintre copii nu a venit să mă vadă după aceea. Doar Daria mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

Acum stau singură cu Ana într-un apartament mic din Botoșani și mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Oare există vreo șansă ca o mamă vitregă să fie acceptată cu adevărat într-o familie românească? Sau suntem mereu condamnate să fim „străinele” casei?

Poate că voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ce credeți – poate dragostea unei mame vitrege să vindece răni vechi sau prejudecățile sunt prea adânci?