Totul pentru fiul meu: Când dragostea devine povară

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că mă sufoci? Ai făcut destul, lasă-mă să conduc firma cum cred eu de cuviință!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste mine. Eram în biroul nostru, același birou în care, cu ani în urmă, îi țineam mâna când semna primul contract. Acum, mâna lui tremura de nervi, iar ochii îi ardeau de reproșuri. M-am uitat la el și am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește într-o clipă.

— Vlad, eu doar încerc să te ajut… Firma asta e viața mea, a noastră! Am muncit cot la cot, am tras amândoi…

— Nu! Tu ai tras pentru tine! Mereu ai vrut să controlezi totul. Nu mai sunt copilul tău!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe marginea biroului, încercând să-mi adun gândurile. În jurul meu, pereții erau plini de diplome și fotografii cu noi doi: la inaugurare, la primul profit, la aniversări. Toate păreau acum niște relicve ale unei vieți care nu-mi mai aparținea.

A doua zi, Vlad mi-a trimis un e-mail sec: „Te rog să predai toate documentele și să eliberezi biroul până la finalul săptămânii.” Am plâns ore în șir, singură în apartamentul meu mic din Drumul Taberei, printre cutii cu acte vechi și fotografii prăfuite. M-am întrebat unde am greșit. Oare am iubit prea mult? Oare sacrificiile mele au fost în zadar?

Când Vlad era mic, soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o altă femeie. Am rămas doar noi doi. Am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam acasă târziu, cu mâinile crăpate de la muncă și cu sufletul gol de oboseală, dar zâmbetul lui Vlad îmi dădea putere. Am pus fiecare leu deoparte ca să-i pot plăti facultatea la ASE. Când a terminat, l-am primit în firmă ca partener egal. Sau cel puțin așa am crezut.

Anii au trecut și Vlad a început să schimbe lucrurile. A adus oameni noi, a investit în digitalizare, a riscat mai mult decât mi-aș fi permis eu vreodată. Ne certam des. Eu îi spuneam că trebuie să fie prudent, el îmi reproșa că sunt „învechită”.

— Mamă, lumea nu mai e ca pe vremea ta! Dacă nu riscăm acum, rămânem pe dinafară!

— Vlad, nu uita cine a ridicat firma asta din nimic! Fără mine nu ai fi avut nimic!

— Exact! Fără tine… Poate aș fi avut altceva!

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice pierdere financiară. Am început să mă simt inutilă. Seara stăteam pe întuneric și mă gândeam la toate momentele când am pus nevoile lui înaintea fericirii mele. Nu mi-am refăcut viața după Doru; mi-am dedicat tot timpul lui Vlad și firmei.

Într-o seară, sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Lidia, nu poți continua așa! Trebuie să-ți vezi și tu de viața ta! Vlad e adult acum.

— Dar dacă nu-l ajut eu, cine o va face? Dacă dă greș?

— Atunci va învăța pe pielea lui. Tu ai făcut destul.

Dar cum să accept că „am făcut destul”? Cum să mă desprind de singurul om pentru care am trăit?

În ziua când am predat cheile biroului, Vlad nici măcar nu a venit. Mi-a trimis un mesaj: „Mulțumesc pentru tot.” Atât. M-am uitat la biroul gol și am simțit că mi se rupe inima. Am ieșit pe hol și m-am întâlnit cu Ilie, contabilul nostru bătrân:

— Doamnă Lidia… Nu meritați asta. Dar poate că Vlad are nevoie să-și găsească singur drumul.

Am dat din cap fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am oprit la piață și am cumpărat flori. Pentru prima dată după mulți ani, mi-am permis să fac ceva doar pentru mine.

Zilele au trecut greu. Diminețile erau cele mai dureroase: obișnuiam să mă trezesc devreme pentru firmă; acum nu mai aveam niciun scop. Prietenele mă sunau să mă invite la cafea sau la teatru, dar refuzam mereu. Mă simțeam pierdută fără rolul meu de mamă-protector.

Într-o după-amiază ploioasă, Vlad a venit la mine acasă. Era palid și obosit.

— Mamă… Am greșit multe lucruri. Dar nu pot să mă întorc acum.

— Nu-ți cer asta, Vlad. Vreau doar să fii fericit.

A izbucnit în plâns ca atunci când era copil și își julise genunchiul.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu stric tot ce ai construit tu.

L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Și mie mi-e frică… Dar trebuie să învățăm să trăim fiecare cu frica noastră.

După ce a plecat, am rămas mult timp privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă. Poate că dragostea de mamă nu are limite — dar poate că uneori trebuie să-i dai drumul copilului tău ca să poată zbura singur.

Oare există un moment când sacrificiul devine povară? Sau iubirea adevărată înseamnă să știi când să te retragi? Voi ce credeți?