Când trecutul bate la ușă: Povestea unei iubiri pierdute și a secretelor de familie

— Nu pot să cred că fac asta, mi-am spus în timp ce mâinile îmi tremurau pe volanul Daciei vechi, parcată pe strada îngustă din cartierul copilăriei mele. Ploua mocănește, iar picăturile se prelingeau pe parbriz ca niște lacrimi pe obraz. Aveam șaizeci de ani și, după o viață întreagă trăită cu jumătăți de adevăr, mă întorceam la începuturi. La el. La Mihai.

Am coborât din mașină cu inima bătându-mi nebunește. M-am oprit în fața porții verzi, scorojite, și am ezitat. Ce căutam aici? O închidere? O explicație? Sau doar curajul de a recunoaște că nu l-am uitat niciodată?

Am apăsat soneria. După câteva secunde, ușa s-a deschis larg și în prag a apărut o femeie. Am rămas fără aer. Avea ochii mei, părul meu, chiar și felul acela stângaci de a-și ține mâinile. M-a privit lung, la fel de surprinsă ca mine.

— Bună ziua… pot să vă ajut cu ceva? a întrebat ea, vocea tremurându-i ușor.

— Eu… îl caut pe Mihai Popescu. E acasă?

Femeia a ezitat o clipă, apoi a făcut un pas înapoi.

— Tata e în grădină. Intrați, vă rog.

Tata? Am simțit cum mi se taie picioarele. Am pășit în holul casei, cu miros de lemn vechi și cafea proaspătă. Pe pereți, fotografii cu oameni necunoscuți, dar printre ei am zărit o poză veche cu Mihai tânăr — exact cum îl țineam minte.

— Cum vă numiți? m-a întrebat ea, privindu-mă atent.

— Ana… Ana Ionescu.

A tresărit. Am văzut cum îi fuge culoarea din obraji.

— Mama mi-a spus odată despre o Ana… Dar nu credeam că sunteți reală.

Înainte să apuc să răspund, Mihai a intrat pe ușă cu o găleată plină de mere. Când m-a văzut, a încremenit. Merele i-au scăpat din mână și s-au rostogolit pe podea.

— Ana?!

Vocea lui era un amestec de uimire și teamă. Pentru o clipă am văzut băiatul de altădată în ochii bărbatului îmbătrânit din fața mea.

— Mihai… am venit să vorbim.

Femeia ne-a privit pe amândoi, apoi a ieșit tăcută din cameră. Am rămas singuri, înconjurați de amintiri și tăceri apăsătoare.

— De ce ai venit acum? a șoptit el, cu vocea frântă.

— Pentru că nu mai pot trăi cu întrebările. Pentru că nu am uitat niciodată ce-am lăsat în urmă. Pentru că vreau să știu adevărul.

Mihai s-a așezat greu pe un scaun. A oftat adânc.

— După ce ai plecat la București, am încercat să te caut. Mama ta mi-a spus că nu vrei să mai știi nimic de mine. Când m-am însurat cu Maria, credeam că te-am pierdut pentru totdeauna.

— Și fata aceea? Cine este?

Mihai a ridicat privirea spre mine, ochii lui umezi.

— E fiica mea… sau cel puțin așa am crezut mereu.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum lumea mi se clatină sub picioare.

— Mihai… eu… când am plecat la București eram însărcinată. Mama m-a obligat să păstrez secretul. Mi-a spus că nu ești potrivit pentru mine, că trebuie să-mi văd de viață. Am născut o fetiță pe care au dat-o spre adopție fără să mă lase măcar s-o țin în brațe…

Mihai a izbucnit în plâns. Întreaga lui ființă părea sfâșiată de durere.

— Ana… crezi că… crezi că ea ar putea fi fata noastră?

Am dat din cap, incapabilă să rostesc vreun cuvânt. În acel moment, femeia a intrat din nou în cameră, cu ochii roșii de plâns.

— Am auzit totul… Vreau să știu adevărul. Cine sunt eu, de fapt?

Am privit-o lung, încercând să-mi găsesc curajul.

— Nu știu sigur… dar dacă vrei, putem afla împreună.

Au urmat zile întregi de discuții dureroase, telefoane la orfelinate și spitale, încercări disperate de a reconstitui trecutul. Maria, soția lui Mihai, ne-a privit cu răceală și suspiciune — pentru ea eram doar o umbră din trecut care îi amenința familia.

Într-o seară, când toți eram adunați la masă într-o liniște apăsătoare, Maria a izbucnit:

— De ce nu puteți lăsa trecutul în pace? Ce rost are să răscoliți răni vechi?

Fata — Irina — s-a ridicat brusc:

— Pentru că vreau să știu cine sunt! Toată viața am simțit că nu mă potrivesc aici… Acum înțeleg de ce!

Mihai a încercat să o liniștească:

— Irina, indiferent ce aflăm, vei rămâne fiica mea…

Eu am simțit cum mă sufoc între vinovăție și speranță. Dacă Irina era într-adevăr fiica mea? Dacă toată viața ei fusese construită pe o minciună?

După câteva săptămâni de incertitudine chinuitoare și teste ADN făcute pe ascuns — pentru că Maria nu ar fi acceptat niciodată — adevărul a ieșit la iveală: Irina era fiica noastră. Am plâns toți trei îmbrățișați, dar bucuria era umbrită de anii pierduți și de resentimentele Mariei.

Irina m-a întrebat într-o seară:

— De ce nu m-ai căutat niciodată?

Am simțit cum mă sfâșie întrebarea ei. I-am povestit totul: despre presiunile mamei mele, despre rușinea vremurilor acelea, despre frica de a nu-i distruge viața lui Mihai.

— Poate dacă aș fi avut mai mult curaj atunci… poate dacă lumea ar fi fost altfel…

Irina m-a strâns în brațe:

— Acum suntem împreună. Asta contează.

Dar liniștea nu s-a așternut niciodată complet peste casa aceea. Maria s-a retras tot mai mult în ea însăși; Mihai era sfâșiat între două lumi; iar eu mă luptam cu regretele și cu dorința disperată de a recupera timpul pierdut.

Uneori mă întreb: oare merită să răscolim trecutul pentru adevăr? Sau unele răni ar trebui lăsate să se vindece singure? Poate că fiecare dintre noi poartă un secret care ne definește mai mult decât am vrea să recunoaștem…